PSALMI ÎN TĂCERE

MOTO: Pe veșteda selidă/,/tăcerea de cerneală/închipuie cuvinte.

Într-un poem scurt, cuvântul este ca un sâmbure. Un miez tare al Sensului, înconjurat de un ocean de Tăcere. Împreună formează (și formatează) poemul. Schema aceasta este pur genezică: apele de sus și cele de jos se întâlnesc. Această mecanică subtilă a comunicării poetice se străvede foarte bine din volumul de față, compus exclusiv din terține. Tendința imediată, instinctivă, de a-l apropia de poezia japoneză tradițională cred că e superficială, poeziile acestea sunt total libere față de numărul de silabe, doar inefabila poetică a nespusului le poate apropia de un eventual model exotic. Dar nespusul există și în poetici mai apropiate nouă, ale discreției și anti-retoricii. „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” (Cuv. Siluan Athonitul), aceste terține închipuie un popas în tensiunea observației, „bobului și fărâmei” ca splendoare a creației”. Pariul autoarei este de a construi un text fluid despre tăcere, reluând în fiecare terțină cuvântul, fără, firește, a se repeta la nivelul imaginilor. Simplitatea ne trezește suspiciuni, într-o vreme care confundă sofisticăriile cu profunzimea. Tocmai împotriva „beției de cuvinte” este o astfel de poezie, dedicată, poate, beției prin cuvinte. A se vedea mai departe funcția vocabulelor rare, pictate când și când ca un diamant într-un munte, să-l lumineze pe dinăuntru: natra, concenia, arsanaua, chilerul, zăhătuite, râncoare, chindisește, hamandă, sumernic, șahmarand…  Și raritatea uitată a sensului acestor cuvinte tot tăcere înseamnă. Dacă ne trimite să le căutăm în dicționar, e ca un fel de canon. Săraca bogată limbă română!

Să nu uităm că, originar, mythos înseamnă a tăcea. Mitul tace despre ceea ce comunică, la fel (altfel, dar la fel) ca parabola. Mitul personal al autoarei este retragerea, vrea să fie cât mai puțin prezentă (nu este subiectivitate aici, în sens modernist), pentru a nu sminti ceva din ordinea frumuseții. La fel poate face, iată, și poezia, învățând să tacă. Nu este deloc o joacă formală, ci un fel de asceză, de post al cuvântului. Dinspre această observație cred că trebuie citit volumul de față, o „poezie săracă” prin asumarea unui jurământ de simplitate. Un asemenea tip de poezie aparține unei stări de care noi ne-am înstrăinat de  mult, în care trebuie să te lași pătruns de liniște. Ea suspendă deopotrivă sensul și comentariul aferent. La limită, comentariul ei ar trebui să fie pur tautologic, să se reducă la citarea textelor. Acompaniamentul de față, ca să fie consecvent cu sine însuși și cu lecția acestor terține, ar trebui deci să lipsească. Dacă…dacă noi nu am fi uitat să citim tăcerile. Nici măcar nu mai bănuim că liniștea se poate citi, se cere chiar, citită. Cum vânătorul citește urmele pe cărările pădurii. Nu urmăresc deci decât să ne aducem aminte. Tăcerea din aceste fulgerări se cere înțeleasă ca liniștire, exercițiu spiritual, isihie. Prin contemplarea naturii în primul rând, a anotimpurilor și a trecerii timpului prin ele. Când percepem valoarea mitică a unei pânze de paing sau a unei frunze căzând ne-am lăsat sufletul impregnat de liniște. Este mistica golului creat prin meditație (aici vers) pentru a lăsa vasul curat să fie umplut de vinul vieții.

Pentru că, citită cu atenție, simplitatea acestei poezii trimite la un sens religios asumat. Închid ochii/Tăcerea/Numără ridurile cărții. Sau Sunt gârbovă,/însă tăcerea/în fața Domnului/ mi-e dreaptă. Sau Ca un paralitic/versul își târăște patul/spre alte tăceri. Sau: Din crucile neplânse,/cad noduri/de tăcere. Nici măcar condiția citatului nu este foarte comodă în acest text introductiv, pentru că v-ar face să citiți, de fapt, volumul înainte de a-l citi. Nu se pot face extracte de tăcere. Ea e unică și indivizibilă, pentru că este El. Acel Tu care apare uneori ca partener al reveriei este tocmai chemarea psalmică, invocativă. Aș atrage atenția cititorului asupra caracterului religios al acestor texte. Un fel de rugăciune din care percepi numai mișcarea buzelor, ca un semn al cuvântului trecător care suflă dinăuntru. Puținătatea cantitativă a acestor mini-poeme e compensată de largul tăcerii. Practic, avem o singură imagine și o stare continuă, de dincolo de cuvintele discontinue ale cotidianului. Important este să înțelegem că această puținătate nu vine dintr-o insuficiență specifică prezentului de senzorialitate sau de răbdare. Știm cu toții: „textul scurt” se caută azi, din motive de proastă situare a noastră în raport cu timpul. A nerăbdării. Dar textele de față nu au nimic a face cu vreo modă, dimpotrivă, ele sunt în răspăr cu viteza. Cer popas, meditație, observație îndelungă, răbdare. Îndurare. Și îndurerare. Ele nu vin dintr-o deficiență de timp, ci dintr-un surplus și o îngenunchere. Pentru a le înțelege mesajul total, se cuvine să le citim ca o formă de smerenie. Dinaintea cuvântului, a naturii, a Creatorului acestora. Un fel de rugăciune laică. Impactul imaginii este cel care contează în textele de o asemenea factură, și poeta are forța scurt-circuitului dintre cele două universuri, sau două planuri ale existenței.

La șase ani după Ispitirea aldinelor, Gilda Monica Bularda ne ispitește cu tăceri, aducându-ne aminte că „partea nevăzută decide totul”. Care este în esență aceeași cu „partea neauzită”, cu șoapta, adică a Duhului în infinita lui putere, discreție și tristețe…