ORDINEA  CALENDARULUI

          În perioadă de sărbători (atenție la plural!) când auzim până la sațietate fraza cu „respectarea tradițiilor” – eventual având adaosul „cu sfințenie” – observ că lipsește din această bucurie la comandă (ți se ordonă să fii fericit) un element simplu, dar fundamental, ingredientul de bază: Calendarul. Uităm că sărbătoarea este în fond cea care naște calendarul, în funcție de ea/ele se construiește scurgerea zilelor obișnuite. Întâi a fost Sărbătoarea, în funcție de ea măsurăm timpul. Și iau termenul de sărbătoare într-un sens nu neapărat religios, ci foarte larg antropolgic, ea e tocmai ziua altfel decât celelalte zile. Ziua în care se încep aratul, semănatul, se tund oile sau se pleacă cu ele la munte, se cosește, se scoate ceapa din brazdă, se culeg ierburile de leac sau de gătit șamd. Și toate astea în general știute după semne a căror descifrare o știa omul tradițional până nu demult, nu o mai cunoaștem azi. Căci omul tradițional nu trăia după calendarul de perete. Pentru el, sărbătorile să le zic „culturale” (și mă refer în special la cele creștine) s-au înscris firesc în același tipar. Rămân uimit când văd familii (nu supermarketuri, la care nu ai pretenții) împodobindu-și bradul încă înainte de începutul lui decembrie. Sigur că psihologic pare justificat, oamenii vor o prelungire a sărbătorii cât mai mult. Steaua sus răsare se cântă prin tramvaie tot așa, de prin noiembrie Dar nu duce, oare, asta la o diluare până la invizibil a energiei transfiguratoare a sărbătorii? Dar bradul se împodobește în ajun, colindele se cântă la fel, plugușorul de Anul Nou, la fel și Sorcova în dimneața de Sf. Vasile, grâul se pune de Sf. Andrei, crenguțele de măr tot așa, sau de Sf. Spiridon, cu Capra, Ursul sau Vifleimul se merge la o anume dată, ouălele se vopsesc în Joia Mare etc. Respectarea calendarului înseamnă respectarea tradiției. Nu numai gestul ca atare. Dar noi trăim sub imperiul laxismului de toate felurile, în „societatea fluidă”, cum spune filozoful. Nu realizăm că data  e sacră, nu gestul, care e ca luna, nu are lumină proprie, ci o primește de la sacralitatea timpului. A face lucrurile la timpul lor este esența kairosului. Adică descoperirea timpului – netimp. Sărbătoarea autentică. Transformând tradiția în spectacol, în „performance”, aducând pe scenă la „festivalul costumelor și obiceiurilor populare” (horribile dictu!) femei care torc sau vopsesc ouă, flăcăi care „joacă” sau cioplesc hârdaie, tineri care încing o horă păstrăm, sigur, un rudiment pur gestual al tradiției (interesant și el în momentele de completă dispariție), dar o transformăm din sărbătoare în spectacol. Pierdem, adică, exact unicitatea timpului. Nașterea Domnului este o astfel de sărbătoare, importantă pentru că are o dată foarte riguros fixată calendaristic, dar și o trenă de tradiții care o completează, de la Sf. Andrei la Sf. Ion. Sigur, Pruncul din ieslea Bethleemului pare că a pierdut lupta cu moșul Crăciun. Dar și acesta e pe cale să o piardă, acuzat de discriminarea față de alte religii. Este procesul complicat al de-sacralizării timpului pe care ni l-a explicat Eliade. Scepticii vor întâmpina că, dacă te bucuri, la un anume eveniment (vezi exacerbarea datei de naștere ca sărbătoare personală, civilă, bătrânii nu acordau nicio importanță deosebită nici măcar anului, darămite zilei) este suficient ca să-l ridic la rangul de sărbătoare. Fals! Sărbătoarea are un caracter eminamente uniativ, colectiv, individualismul modern face din aniversarea serbată la un restaurant cu familia și prietenii (acum se organizează mega-festine inclusiv pentru copiii din grupa mică) o sărbătoare. E doar un chef și nimic mai mult. Pentru că nu produce metanoia și nu schimbă structura atomică, luminoasă a Timpului. Concluzie? Ar trebui să-i învățăm pe copii nu numai versurile excepționale ale colindelor noastre, ci și datele riguroase ale obiceiului. The reste is show.