„O MOARTE CUM TU N-AI PUTEA AVEA…”

            Ciprian Măceșaru este un artist chinez. Adică un scriitor obsedat de perfecțiunea detaliului, capabil de a sugera grandiosul în miniatural. Prozele sale ultra-scurte[1] nu țin de vreun trend, impresia cititorului este că forma spartană se datorează unui sentiment al urgenței care se combină cu o grijă artistică specifică unui rafinat. Nu criza respirației scurte, cum se întâmplă în multe cazuri, impune această comprimare, pentru că arta prozatorului este intensitatea. Ai senzația că exact atâta trebuia spus. În modul cel mai nesofisticat, epica poate fi definită drept redarea a ceea ce se întâmplă. Aici senzorul prozatorului are o acuitate remarcabilă: torentul de amănunte: obiecte, gesturi, tonuri ale vocii, imagini „ambientale”, sunete… toate dau impresia  de realitate, de priză directă, creând o binevenită tensiune cu scurtimea prozelor. De altfel, povestirea centrală, care dă titlul volumului, poate fi considerată un soi de mini-roman, e o întreagă biografie acolo, o rețea de relații între personaje și de conflicte, răsturnări de situații, psihologii, chiar caractere, social (este prima proză tipărită independentă, cred, despre manifestațiile din iarna trecută). Avem deci opt texte, unele doar de 2-3 pagini, cu tehnici de o căutată diversitate. De la tonul oracular, care nu trebuie ignorat, al titlului cărții, la o tehnică a decupajului specifică artei actuale și care asigură dinamismul, totul este folosit cu îndemânare. Avem până și o parabolă – Lecția – ­de un „zen” plin de umor prin suprapunerea de planuri: de la cuplul maestru – discipol la doi jucători de table din fața blocului.

Cred că minimalismul textual este, de fapt, de două feluri: unul provenit din secarea, împuținarea, atrofierea, deprecierea instinctului epic, a senzoriumului, (am uitat să mai percepem) ba chiar a instinctului cultural, o oboseală globală. Și al doilea, dimpotrivă, dintr-un prea-plin cultural și existențial, din senzația atât de veche în fond că totul fost spus și că nicio invenție nu mai este posibilă. L-aș încadra evident pe Ciprian Măceșaru în această a doua categorie. Ușurința cu  care pianotează în registre stilistice foarte diferite denotă o proză atent elaborată, deși lucrul nu sare în ochi, ca la scriitorii livrești. Personajele sale (sunt proze la persoana I) sunt indivizi ciudați, abulici, cu un fel de  ingenuitate anacronică și o melancolie nevindecabilă. „Sunt un străin, un organ incompatibil cu societatea” mărturisește unul. Un fel de James Dean-i postmoderni dintr-un timp și dintr-o țară (foarte prezentă în subtexte) în care nici măcar nu mai are rost să-ți pui problema „cauzei”. Te urci în troleu și te duci în câmp, dincolo de ultima stație, unde poți vorbi „liber” și neinhibat. „Nu poți aerisi infernul, să-l purifici, să-l castrezi, apoi să-i mai spui infern”. La un moment dat, este subliniată sintagma păream să. „Lumea credea în mine, eram tânăr, păream să, ăsta eram: păream să”. Tragismul depresiv al acestei lumi vine tocmai din această trăire la suprafață, părelnicie, este o lume căreia pur și simplu i s-a furat planul de adâncime, profunzimea. Nimic nu e ce pare a fi, nu are esență. De la eros la etos, totul este trăit la nivelul suprafeței. Ceea ce dă această senzație de sufocare și de eșec pe care o trăiesc toate personajele. „Aș fugi de poporul ăsta ieșit nu de mult din bezna bordeiului, din bezna incestului, a violului, a jegului gros de un deget, a copiilor cu mintea-nmuiată-n alcool”. Ciprian Măceșaru este un excelent încapsulator de tragic (y compris catharsisul) în spații epice minuscule.

[1] Ciprian Măceșaru, Și se făcu întuneric, ed. Next Page,  2018;