ICOANA ȘI CAMERA DE LUAT VEDERI…

Trăim, e deja o banalitate, într-o civilizație a imaginii. În epoca post-Guttenberg. Întrebarea este, înseamnă asta, pentru civilizația globală, un progres sau un regres? Glume de pe net montând inteligent emoticoane și hieroglife sugerează pregnant că ar fi vorba de o revenire la un stadiu pre-alfabetic. Unii încearcă să ne convingă să renunțăm la scrisul de  mână, pregătind o comunicare directă om-computer, care să transforme direct textul rostit (în viitor, poate, chiar cel numai gândit) în text imprimabil. Paradoxul face ca, de exemplu, renascentiștii, civilizație lingvistică  și scripturală, să fie mult mai competenți în a citi o imagine (de la un peisaj natural la un tablou) decât suntem noi, furați de  mișcarea imaginilor. Devenim tot mai an-alfabeți nu numai gramatical, scriptural, ci și imaginativ. Oameni în stare să înțeleagă  un tablou, o fotografie, un cadru de film, un montaj vizual dintr-un interior domestic sunt cel puțin la fel de rari a și cei în stare să înțeleagă o poezie.

Această succintă introducere vrea să deschidă căile meditației despre rostul icoanei în lumea de azi. Nu pot intra, firește, în arcanele teologiei icoanei, doar să expun câteva gânduri despre locul ei într-o lume sufocată de imagini, tocmai pentru că ea face vizibil Invizibilul. O lege a icoanei este că nu eu, credinciosul, privesc, de fapt,  icoana, (mă refer tot timpul la cea originară, răsăriteană, făcută după canoane și erminii, iar nu la tabloul religios, oricât de pios ar fi el) ci ea mă privește pe mine, răzbind până în adâncul cel mai nebănuit al sufletului meu și al timpului meu pământesc. Este apofatică prin natură. Acceptând această perspectivă inversă, cum o numesc specialiștii, ni se ivește imediat posibilitatea unei noi încercuiri. Spațiul nostru cotidian este de ani buni pândit  de camere de luat vederi, care ne privesc în absolut toate locurile unde ne aflăm. Intimul a devenit o noțiune desuetă. Sunt date certe că și televizorul sau computerul din cameră ne pot „vedea”. Ca în distopia clasică, Big Brother vede absolut totul. Și atunci? Care este asemănarea și care deosebirea? Oricât ar părea de greu de crezut, eu cred că există și o asemănare: ambele vederi se fac în numele siguranței noastre. Incredibil, dar oamenii recenți, aparent atât de preocupați de „libertate”, au acceptat cu entuziasm instalarea de camere în toate locurile publice posibile, instrumentul a devenit atât de ieftin și de performant încât oricine îl poate purta la bordul mașinii, pe ghidonul bicicletei, la reverul hainei mascat într-o frumoasă insignă, în pixul de pe masă sau brichetă. Că această proliferare monstruoasă a înregistratului nu a dus la ameliorarea siguranței personale, dimpotrivă, este o altă poveste, care ar merita un studiu aparte. Și aici apare deosebirea  majoră între cele două „priviri” exterioare care ne privesc. Spre icoană mă duc eu, în deplină cunoștință de cauză, mă încredințez ei în totalitate, chiar asta vreau de la ea, să mă absoarbă integral, asta îi cer prin rugăciunea mea. Știu exact cine este  în spatele ei, către cine se îndreaptă darul meu de prezență. Camera mă sur-prinde, mă ia pe nepregătite, mă arestează fără voia și știința mea, la întâmplare, doar pentru că am trecut prin acel loc în acel moment. Și, mai ales, și asta e lucrul  cel mai grav, nu știu cine este în spatele camerei. Cine este cel care mă privește, care și-a însușit abuziv chipul meu, cu care poate face ce vrea în virtutea unei puteri incontrolabile. Sunt prizonier în efigie, ca într-un voodoo postmodern dar care implică o putere cât se poate de reală pentru „șamanul” de dincolo de soft. E o depersonalizare de lagăr, o abolire a identității. Căci, pentru divinul sau sfântul din icoană eu sunt unic, identitate personală. El mi se adresează numai în această calitate a mea, de persoană. Pe când, pentru big brotherul anonim eu însumi sunt doar un chip fără identitate, un număr dintr-un șir infinit. Icoana mă așteaptă, mă primește, mă ocrotește, mă îmbrățișează, mă întregește. Finalmente, mă iubește. Camera mă abolește, mă invadează, mă devorează ca un cancer, pe nesimțite. Încerc să mă așez în perspectiva inversă  pentru a deveni invizibil camerei care astfel mă va pierde. Și vizibil Persoanei din lumina și netimpul icoanei.

10 iunie 2018