ALTFEL DE LECȚIE…

            Este o întâmplare că un literat impenitent ca mine încearcă să dea seamă despre o carte de istorie[1] încheiată la toți butonii, de o rigoare „nemțească”, obsedată de precizia științifică și metodologică, de epuizarea surselor bibliografice. Și totuși, poate tocmai dialogul dintre două temperamente radical diferite să sporească interesul pentru lectura unei cărți care abordează un subiect strict specializat. Adrian Dragoș Defta este un tânăr istoric preocupat de spațiul germanic și de istoria celui de-al doilea război mondial, dar și de istoria bisericii. A publicat următoarele cărți: „Ecclesia Matrix” (2010) – o analiză profundă, artistică și teologică, a goticului – și „Cistercienii” (2013) – o istorie bine venită a acestui ordin călugăresc de la Abația Cîteaux, care a reformat modul de viețuire cenobitică prin respectarea strictă a Regulei Sfântului Benedict – ambele la editura Galaxia Gutenberg, și „Gardă pentru Fürer – Divizia Leibstandarte-SS Adolf Hitler” la editura Eikon (2017). Pornind de la această din urmă carte voi face câteva note în cele ce urmează. Articole are publicate în revistele: „Magazin istoric”, „Alpine Journal” și „The Journal of the Royal Geographical Society in London”. Și aceasta este prima observație pe care o fac: apreciez curajul de a aborda un subiect „extern”, ieșirea din nombrilismul istoriografiei noastre, și, implicit, de a renunța la istorie ca instrument ideologic. Este o întreagă discuție de purtat aici, dacă această „obiectivare” este posibilă sută la sută, dar, ca pasionat de „istoriologie” (după termenul lui Ortega Y Gasset) sau metaistorie, am citit cu mare interes această carte tocmai pentru decuparea ultra-precisă a subiectului.

Avem în față, în sinteză, monografia uneia dintre unitățile militare ale Waffen-SS-ului, Leibstandarte-SS, un fel de gardă personală a lui Hitler, o divizie de elită a forțelor armate germane. Autorul descrie în detalii nașterea, funcționarea, acțiunile acestei divizii. Munca remarcabilă în arhive, mai ales germane, firește, a istoricului se transformă într-o prezentare a războiului în general, divizia respectivă fiind un fel de revelator. Conflagrația mondială este fundalul istoric, dar și prilej de interogație etică. Există, cum grano salis, două moduri de a înfățișa istoria: istoria ca Fapt și istoria ca Interpretare. Firește, greu de despărțit. Tema de care s-a apropiat Adrian Dragoș Defta este, desigur, una gingașă, pentru că este minată de multe pre-judecăți. Ceea ce urmărește istoricul este tocmai să ne ofere materialul faptic pentru aprecieri obiective. Debarasate de stereotipuri. Istoria, se știe, este scrisă de învingători și tocmai cu un asemenea mod parțial și părtinitor de  a vedea lucrurile polemizează implicit și explicit autorul. Verificând fiecare aserțiune prin mărturiile documentare, convocând cele mai serioase studii de istorie și culegeri de documente mai ales din bibliografia germană și anglo-americană. Divizia de elită a S.S. este privită aici ca un fel de caz școală prin care se ajunge la ridicarea câtorva probleme cheie ale celui de-al doilea război mondial. Comparațiile între cele două tabere care s-au înfruntat sunt inevitabile, dar și câteva trimiteri la spațiul românesc nu lipsesc (mișcarea legionară, comunismul de exemplu).

Teoretic, singura etică a istoricului ar trebui să fie etica adevărului. Practic, lucrul acesta îmi pare destul de greu de împlinit. Pentru că documentul nu are existență în sine, el este mai totdeauna parte dintr-o sintaxă din care niciodată nu poți fii sigur că deții toate elementele. Lucrarea lui Adrian Dragoș Defta are un discret ton de delimitare la adresa celor care vin spre un subiect istoric cu un adevăr pre-deținut, un fel de pat al lui Procust. Încearcă să combată clișeele interpretative vehiculate sub numele de adevăr istoric. Cele două regimuri criminale care s-au înfruntat (unul dintre ele aliat cu lumea democratică), frați gemeni inamici, sunt privite cu maxima detașare posibilă, cu evidențierea părților întunecate. Această obiectivitate este singura moralitate care se poate cere istoricului. Și aici ajungem la chestiunea spinoasă a vinovăției în istorie. A comandanților și executanților. Chestiune în veci discutabilă. Nu intru în comentarea faptelor pe care le invocă istoricul, de exemplu: Tribunalul de la Nürnberg „nu a judecat deloc atrocitățile comise de Puterile Aliate”. Pe de altă parte, vinovăția este o problemă strict individuală, nu poate fi decisă la paușal. Nu poate fi atribuită unei clase, unei etnii, unui popor. Iată cum o istorie scrisă în religia documentului ajunge tot la „meta-istorie”, la judecata morală. Se întreabă autorul, pe bună dreptate, subliniind noutatea și originalitatea noii perspective: „Cum să afirmi că eroismul, calitate îndeobște asociată numai propriilor oștiri, poate fi asociat și trupelor inamice? Cum să spui, într-o aparentă sfidare a uzanțelor și a principiilor corectitudinii politice, că nu doar național-socialismul lui Hitler, dar și fascismul legionar românesc, iar ulterior, comunismul implementat la noi în țară de către tancurile Armatei Roșii, se înscriu în aceeași familie a ideologiilor criminale care au marcat decisiv cultura violenței secolului al XX-lea?”. Nu este vorba de o „demitizare” (după părerea mea, tot o modă, un mit „pe invers”) superficială, ci de ceva nespus mai serios. De faptul că acel ideal „istoria așa cum a fost”, nu ține doar de scrupulul științific al reconstituirii fidele, ci are – totdeauna – și o implicație dramatică în prezent. Mai ales într-un prezent care se vrea, din nou, reglat de ideologii care decid ele ce este adevărat și ce nu. Sau ce se poate spune din adevăr, după principiul: ceea ce nu se spune, nu există. „Cultura violenței în secolul al XX-lea” este deja o problemă în sine. Adrian Dragoș Defta are o calitate care mi se pare fundamentală pentru un istoric (alături, firește, de onestitatea profesională, sau confundându-se pur și simplu cu ea de un punct încolo): curajul. Curajul, în primul rând, de a refuza existența subiectelor tabu (un subiect tabu ne duce, prin chiar numele său la un pre-rațional mitologic). A aborda fără complexe un asemenea subiect de istorie europeană și globală este un semn de maturitate culturală. Este unul dintre motivele pentru care astfel de cercetare trebuie încurajată și receptată cu atenție. În Franța se discută acum aprins dacă editura Gallimard trebuie sau nu să publice o ediție a cumplitelor pamflete antisemite ale lui Céline. Discuție interesantă ca mostră de mentalitate, de cultură venerabilă, puternică, sigură de sine, sunt convins că până la urmă o vor publica. Noi (vezi povestea apariției acestei cărți în Introducere) încă mai avem pudibonderii, complexe, ipocrizii de marginali și minori. De altfel noua religie mondială a corectitudinii politice este un amestec straniu, hilar și distructiv de ipocrizie și pornografie. Un studiu de strictă specialitate, cum este cel de față, combate prin chiar forma sa, indiferent de temă, această ipocrizie. Și această inhibiție, cum bine spune istoricul nostru, trebuie depășită. Mi-am dat seama, citind această carte, cât de tributari suntem, fără să ne dăm seama, cel puțin cei din generația mea, filmelor de război, mai ales sovietice, firește, din care am văzut probabil în copilărie și tinerețe, zeci și zeci, și unor cărți de popularizare. Ne-am obișnuit să discutăm maniheic, să împărțim combatanții în „băieți răi” și „băieți buni”. Studiul de față documentează că lucrurile sunt cu mult mai complicate. „…am încercat o îndepărtare de la consuetudinea istoriografică proprie acestui subiect și să devoalăm oroarea în deplinătatea ei, fără a împărți apriori oamenii în „buni sau răi” și căutând, pe cât posibil, a evita judecățile exhaustive de natură etică; conștienți de pericolul unei asemenea metode, ne declarăm răspicat împotriva oricărei relativizări în ce privește gravitatea excepțională a faptelor săvârșite de către elita militară a Germaniei naziste. Însă asumarea acestui risc este necesară, deoarece considerăm că prejudecata și investigarea selectivă nu mai pot îndeplini exigențele istoricului modern, a cărui fidelitate pentru adevăr trebuie să exceadă cauzalitatea națională și sentimentul patriotic”, scrie pe bună dreptate autorul.

Istoria își păstrează, cred, și în epoca noastră post-istorică și relativistă caracterul educativ despre care ni se vorbește din vechime. Numai că nu prin militantism pentru o cauză sau alta, ci prin respectarea încrâncenată a adevărului. Care ne precedă, ne însoțește și ne urmează.

apărut în LdA 16 ianuarie 2018

9 ianuarie 2018

[1] Adrian Dragoș Defta, Gardă pentru Fürer, Divizia „Leibstandarte SS Adolf Hitler” ed. a-II-a, ed. Eikon, 2017;