unirea

CATEGORIE 
ianuarie 11, 2018

UNIREA ȘI UNITATEA

            În 1918 se încheia un lung proces, cel al unirii. Poate singura noastră catedrală la care s-a lucrat secular, cu răbdare, cel puțin de la începuturile Școlii Ardelene ideea s-a construit și întărit, deceniu după deceniu, până a prins chip istoric. Nu mai știu altă înfăptuire similară în istoria noastră culturală, necum în cea politică. Dacă însă unirea s-a realizat, ca o rachetă care are nevoie de două trepte pentru a ajunge pe o traiectorie suficient de înaltă, unitatea rămâne încă un deziderat. Au fost, mai întâi Interbelicul, prea scurt pentru o operă istorică de așa amploare, apoi comunismul, care este prin esență un regim bazat pe ură și dezbinare, și care a avut ca scop fundamental tocmai fărâmarea bazelor unității, el distrugând cu insistență și puținul care se   împlinise în această direcție. Lupta de clasă este expresie nemediată a urii și această forma mentis a continuat și în neo-comunismul de piață de după 1989. Așa se face că sărbătoarea Centenarului ne găsește mai dez-uniți ca niciodată. Falii sociale nenumărate se cască între categorii și în interiorul acestora. S-au refăcut pluralismul partinic, democrația parlamentară, societatea civilă, presa liberă șamd. Dar s-a omis să fie cimentate cu acea idee comunitară, cu idealul comun, fără de care nu există viitor. Și nu există popor, ci numai hoardă. Toate elementele citate funcționează nearmonizat, ca membra disjecta ale unui mecanism dezarticulat. Am fost uniți în câteva momente limită: la cutremurul din 1977, la Revoluție…dar deja la mineriade unii aplaudau în timp ce alții luau bâte în cap. Și alții (tot de-ai noștri, „oameni simpli”) loveau. Sub semnul funest al acelei dezbinări evoluăm încă. Nu întâmplător sunt supuse unui atac ideologic mai direct sau  mai insidios, dar extrem de tenace, exact acele elemente care sunt menite să consolideze unitatea: familia, școala, religia, istoria, cultura. Se promovează ca ideal uman „realizarea personală”, valorile comunitare sunt abolite, pe motiv de „colectivism”. O altă linie de fractură foarte adâncă este cea inter-generaționistă. Chestiunea nu este, desigur, nouă. De la bonjuriștii pașoptiști la „genus mucosus” interbelic (când injuriile din ambele tabere erau teribile), avem mereu această tensiune, benefică în sine. Ceea ce deosebește de situația de acum este că atunci țelul era vizibil, comun, diferențele erau mai degrabă asupra căilor de a-l atinge. Tombaterele erau împotriva modernizării (id est europenizării) și a unirii, dar își trimiteau odraslele la studii în Vest. Era, totuși, o epocă a valorilor tari în care credeau toți, indiferent de generație. Și asta este principala deosebire față de astăzi, când ni se injectează ideea că nu mai există mari narațiuni, valori tari, că nu există adevăr. Dacă nu există valori tari, nu există „factori de coagulare” socială. Numai interese individuale ori de castă. Această carență nu se simte acut în vechile culturi europene, unificate în interior de mult, dar lipsa de factor coagulant produce în societatea noastră sângerări (ce sunt alta migrația, neimplicarea socială, indiferentismul lui „nu se poate face nimic”, complexul manolic de a dărâma mâine ceea ce se construiește azi?) masive. Priveam recent o sală plină de adolescenți în fața cărora trebuia să țin o conferință pe o temă care evident le era antipatică. Și le-am spus, exact în ordinea acestei rupturi: voi, privind la mine, vedeți o generație „expirată”, care v-a lăsat o țară neașezată, haotică, înapoiată; eu, privind la voi, văd o completă lipsă de speranță.

Este prea întunecat acest tablou, schițat în câteva tușe rapide? Dacă rămânem cu privirea strict la nivel sociologic, de mentalități colective sau de context istoric, atunci el e mai degrabă prea îngăduitor, ar trebui mai mult acid. Această acedie socială generalizată poate avea, totuși, un efect paradoxal. Anume acela de a-i selecta pe cei mai buni. Când va apărea, clar formulat, idealul (scuze, e concept „tare”, nerecomandabil de către noile cenzuri relativiste) comun, atunci vom avea și o „aristocrație” a meritului, capabilă să pună în operă acest ideal. E mult de lucru la unitatea românilor! Avem, de exemplu, de reînvățat, de reîntemeiat instituția gravă a respectului. Care este ceva mai mult decât „simplă ” politețe. Pentru români, virtutea deriziunii, a bășcăliei, e sinonimă cu inteligența, cu sprinteneala de spirit. Nu avem „nimic sfânt”, cum se spune. Fără a-l abandona, cată să-i adăugăm acestui spirit caustic și recunoașterea valorii. Smerenia nu numai ca valoare creștină, ci și ca virtute „civilă”. Să acceptăm că există o „aristocrație a meritului” și să o cinstim ca atare. Ar fi, mi se pare, un prim pas pentru unitate, în jurul unei asemenea aristocrații. S-ar putea ca edificarea unității naționale să necesite ceva mai  mult decât cea a unirii. Mai ales că, în secolul XIX (care a durat ca mentalitate, ne spun istoricii, până la primul război mondial) contextul extern era favorabil, fiind epoca unirilor. Acum pare, dimpotrivă, epoca destrămărilor, și trebuie să fim oarecum contra curentului. Generația minunată care a înfăptuit Unirea a fost decimată în închisorile comuniste, neavând timp (da, timpul nu prea a avut niciodată răbdare cu noi, iar atunci când l-am avut – precum din 90 încoace – ne-am purtat ca și cum ar fi fost o resursă inepuizabilă, ne lipsește imperativul lui aici și acum, al urgenței istorice) să consolideze unitatea. E o minune că o făcuseră posibilă, realizabilă și desăvârșită istoric. În al său Itinerariu spiritual de acum exact 90 de ani, Mircea Eliade visa să dea un program „tinerei generații”. Și, mult mai devreme, pașoptiștii vorbeau până la sațietate de misie. Cine va fi eliadele sintetizator al „temelor timpului nostru”, după vorba lui Ortega y Gasset?

Primul pas este totdeauna o eliberare. Și, firește, nu puteam pleca decât de la premisa absolută a lui „adevărul vă va face liberi”. Oricum se va face, unitatea nu se poate construi decât în jurul Adevărului.

Christian Crăciun

apărut în Lumina de Duminică 7 ianuarie

 

 

 

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Urâtul

CATEGORIE: 
noiembrie 14, 2024

BACALAUREAT

CATEGORIE: 
noiembrie 14, 2024

Lectura

CATEGORIE: 
noiembrie 14, 2024

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2018 Christian Craciun.
cross