MAREA DEMASCARE…

MOTO: Scriitorul trebuie să joace cinstit, nu să ierte nedreptățile înainte de a le expune cititorilor.

Titlul de mai sus, de altfel extras din roman, nu trimite la perioada istorică numită stalinism, pentru că este un text[1] de strictă actualitate. Americană și nu numai. Sau este vorba despre „stalinismul” american cunoscut sub numele de corectitudine politică. „Defectul” principal al romanului este inteligența lui. Aș spune că avem un roman despre inteligență, adică, originar, despre efortul de a înțelege, a lega lucrurile între ele. Este atât de inteligent, încât nu face caz nici măcar de inteligența personajului principal (dotat cu un IQ care umilește un psiholog membru Mensa și cu o memorie care nu pierde nimic), nici de propria tehnică narativă, construcție sofisticată care se conține și se generează pe sine însăși. Și tocmai despre limitele acestei inteligențe, limitele morale, este vorba în acțiune. Care se petrece într-un colegiu american, dar trimite și în multe alte părți: personajul principal este sârb, Claudio Vlasić, profesor de matematică, prietenul lui cel mai bun este polonez, Nik Wojczak, căsătorit cu argentiniancă, are și un bun prieten român, studenții din colegiu sunt din toate neamurile, iubita lui CV, April Whitestone, este „afro-americană”, amestecul de  naționalități este năucitor și unul din semnele clare ale romanului. Tragedie de campus deci, și asta doar pentru că „Prostia e, nu-i așa, catalizatorul care grăbește transformarea unei drame oarecare în tragedie”. Asistăm, de fapt, la un dublu experiment: unul de spălare fascisto-stalinistă (termenii sunt, din nou, ai autorului) creierelor studenților, sub teroarea PC, - o adevărată inginerie socială - și al doilea, controlat de personajul narator, care își propune să-l demaște pe primul, această uriașă monstruozitate. Abil, avem de fapt romanul felului în care se scrie romanul acestei demascări. Autorul procedează în acest sens cu o impecabilă metodă de cercetare antropologică, mai precis intră în mediu și spionează. Instalează microfoane și camere, citește emailuri private, intră prin efracție în birouri și sustrage dosare, trage de limbă o mulțime de oameni, așază cu inteligența lui (care tocmai prin asta capătă ceva evident demonic) piesele imensului puzzle și, mai ales, se ferește să intervină pentru a demasca uriașa impostură, își păstrează o rece și științifică neutralitate, exterioritate. Vrea  doar să scrie romanul demascator. Două treimi din roman alcătuiesc povestea, scrisă într-un ritm „de autostradă americană”, acestei experiențe. Profesorul de matematici observă năucit în colegiul său naufragiul democrației, al umanismului, al științei, al pedagogiei, „sfârșitul tuturor valorilor”, „mai ales în societățile unde democrația a eșuat complet, transformându-se în populism ieftin, cum e cea americană”. Romanul lui Radu Jörgensen ar trebui citit după ce (re)citim Criza spiritului american a lui Allan Bloom (din care acesta are și un motto), el prezentând oarecum evoluția după trei decenii a fenomenelor descifrate și anticipate de politologul american.

Îl urmărim așadar pe CV (așa i se spune în carte) care urmărește „fascismul academic care se poartă”. Pentru că studenții „Nu sunt obișnuiți să fie tratați cu prietenie, ci cu dragoste falsă. Sentimentul cel mai puternic dintre profesori și studenți pare să fie, de fapt, frica”. Avem, aproape un camilpetrescian dosar de existențe, aici foldere în care se adună răbdător dovezile dezastrului. Galeria umană e fabuloasă, sarcasmul viziunilor e „enorm și monstruos”, ironia pune distanțe, numai că nu-ți prea vine să râzi. Toate stereotipurile CP și ale așa zisei pedagogii actuale sunt aduse la lumină cu necruțare. Domină frica, profesorii de plâng „din ce în ce mai în șoaptă” (s.a.) că „studenții sunt din ce în ce mai slabi”. Pe de altă parte, este un roman despre libertate și manipulare. Subtil, încât naratorul însuși (cu rol de personaj și de autor într-o transmutație de mare subtilitate, vezi finalul) se ferește să manipuleze prin povestea lui. Dar el nutrește iluzia (hybrisul din care purcede în cele din urmă tragedia) că este, prin inteligența sa deasupra manipulării, el fiind, nu-i așa, naratorul omniscient. Inclusiv această iluzie este pusă sub lupa lucidității. „Vreau să-i fac pe cititori să se recunoască în rolul celui (până acum) prostit, manipulat, îndoctrinat, complexat de scriitori-după-rețetă, de cei care le-au furat libertatea de gândire. Să-i fac să se trezească, să-și frece mâinile de ciudă, să mă dușmănească o clipă pentru realitățile nefardate din cartea mea, să dea cu ea de pământ, dar imediat”. La alt palier nu putea să nu fie și un roman autoreferențial. Manipularea cititorului nu este mai puțin acuzabilă decât cea a oamenilor în plan real (tocmai ștergerea distanței este miza și criza tragică). Libertatea este mereu pusă în discuție ca valoare supremă. Minoritățile care devin terorizante și își autoîntrețin iluzia oprimării, - fenomenul este cercetat sub lupă - prin militanți interesați sau orbiți de ideologii. Și aici apare povestea de dragoste: „El, un scriitor care strânge practic, cu înfrigurare, documentația necesară ca să scrie un roman al nedreptăților recente, fără să le scuze prin nedreptăți trecute, cum se obișnuiește, și ea, cititoarea lui fără voie, căreia, deși e atât de deșteaptă, încât să realizeze că reacțiile ei sunt în detaliu analizate, că pentru el ea e (și) un fel de cobai, un personaj supus  unui studiu continuu, nu-i pasă. Sau n-o arată”. Scriitorul are ambiția, nenumită, a romanului total, cum se spunea cândva, întâlnirea dintre cei doi are loc printr-o convenție epică înadins gros desenată: CV își uită în sală jurnalul (imposibil pentru cineva care nu uită nimic, nu?) în care notează „științific” toate observațiile experimentului său, pe care „Miss April” îl găsește și, firește, citește, i-l înapoiază intrigată de omul care poate scrie așa ceva și…

La un moment dat, sigur că supravegherea trebuie să înceteze, firele să se aleagă. E momentul în care cinismul de a pune oamenii/personajele sub lupă, aroganța inerentă a inteligenței (care studiază manipularea manipulând inevitabil), amoralismul excepției, puterea scriitorului de a decide destinele personajelor își arată limitele tragice. Tot actul justițiar-narativ își dezvăluie hybrisul constitutiv. Și romanul, plutind câteva pagini într-un anunțat impas, se relansează pe un alt palier. Dezvoltarea lui fractalică intră în plin dostoievskian-ism al vinei asumate. „Are senzația că oricâte microfoane  și camere secrete a montat și-ar mai monta, și oricâte emailuri care nu-i sunt adresate ar citi, tot nu va putea să scape de sforile care-l joacă, de data asta, și pe el ca pe o marionetă. Și…și-i place, deși-l intrigă, îi place, deși nu tocmai”. Ca diavolul lui Lesage sau ca naratorul clasic (normală similitudine, nu?), CV ridică acoperișurile, violează intimități. Chiar dacă maligne fiind acestea, fapta nu poate rămâne nepedepsită. Impasul este absolut și evident …tragic.

Campusul universitar al SVUJC este un focar de revoluție, nu de învățătură. „Tineretul Americii e în situația de a deveni prada unui Fenomen Pitești generalizat” se spune la un moment dat, fără exagerare. Demonstrația epică (nu ideologizată, nu revanșardă, păstrând neutralitatea de observator a personajului) este imbatabilă. Căci umbra acelui loc de unde se iese pe auto 45 se întinde, fără exagerare, peste lume. Suntem în Irak și în războiul din Serbia, în Polonia la Gdnask, alături Lech Walesa, în pampasul argentinian și la revoluția din 1989 la București. Globalizarea ca roman privită prin lentila măritoare a unui campus oarecare. CV e prins în propria capcană. Iar în ultima treime tonalitatea și ritmul romanului se schimbă. Când părea a trena (lungul episod cu zborul și excursia la Kill Devil Hills), sinuciderea prietenului polonez, (un „idealist încremenit în proiectul inițial” care visa să corecteze prin devotament și corectitudine sistemul) distrus de conjurația imbecililor academici, provoacă marea criză de conștiință. Un fel de boală fără nume în care omul care părea a ține cu aroganță toate firele cade, la propriu chiar. Spitale, crize, depresii, răniri. Într-o acțiune stupidă de ocupare a universității de către revoltații din oficiu, moare un student care luptase în Irak și care se oferise să-l ajute pe CV („Să vă spun un secret. De asta am vrut să devin student, să văd ce mediu poate să producă asemenea monștri”). Al doilea șoc. Omul cel mai liber care era CV nu mai este liber. Profesorul Vlasić și scriitorul Vlasić eșuează deopotrivă. Primul a eșuat în a alcătui acea „hartă a acestei lașități generalizate. Pe care o acceptase, ca să nu se deosebească de haită – preferând s-o surprindă în mișcare -, dar pe care continua să o studieze  asiduu, ca să poată ajunge să o anticipeze în mecanismele ei cele mai adânci; voia să înțeleagă forța și mai ales aria de răspândire a lașității. Până unde se putea merge?” Al doilea pentru că romanul iese și intră aiurea în și din realitate, ca și Miss April Whitestone, iubita lui, un personaj memorabil al romanului.

Legat de asta, trebuie spus ceva și despre celelalte personaje . Mai întâi fauna academică (chiar, celor care se tot aburcă să reformeze învățământul românesc, le-ar prinde bine citirea acestui roman, ar vedea cum tind să importe toate malformațiile și imbecilitățile birocratice), profesori și studenți, militanți și funcționari etc. „Studenții nu mai glumesc unii cu alții, sunt blazați, palizi, lipsiți de vlagă, triști, fără nici un interes pentru ceilalți sau pentru școală”. Sunt apoi câteva întâlniri fericite care, deși foarte scurte, aruncă fulgere. Ele dau romanului densitate și bogăție umană. Indianul chief  Navajo, parcă descins direct din Carlos Castaneda, un coleg chinez, Yan, cu stranii răspunsuri confucianiste la chestiunile cotidiene, doctorul care „ghicește” că boala lui nu are pricini fizice și nu e în fond boală, preotul căruia îi spovedește păcatul: se simte vinovat de moartea prietenului, doar pentru că era prins în „experiment” și nu-l putea avertiza, domnișoara ranger care îl călăuzește în locul zborului fraților Wright ca ultim liman al libertății. Asemenea apariții îmbogățesc romanul, îl salvează de pericolul uniformității și „combativității” ideologice. Sunt și altele, firește, aici autorul este de-a dreptul clasic, prin ambiția de a picta un mediu cu toate nuanțele lui și de a surprinde exemplaritatea anumitor personaje. Pariul său, câștigat, este de a nu cădea nicio clipă pradă clișeului ideologiei opuse. Mă gândisem să dau titlul acestor însemnări hybris și roman. A scrie un roman este, din pornire, un hybris. Te folosești de personaje. Le răpești libertatea. De aceea o lasă de câteva ori pe Miss April „să iasă” din text, ca dovadă (in)directă a iubirii.

Satiră corozivă a ravagiilor corectitudinii politice, a stereotipurilor care țin loc de gândire, a schimbării insidioase dar nu mai puțin periculoase a condiției omului recent (de subliniat această sintagmă), romanul lui Radu Jörgensen este, în același timp, una dintre cele mai sofisticate construcții epice apărute la noi în ultimele decenii. Având suficient bun simț (termen cheie și operațional în roman) de a nu arăta această complicată arhitectură, de a nu face din ea un scop în sine, ca o demonstrație matematică „frumoasă” pentru că discretă. De aceea nu suflu o vorbă despre surprinzătorul final al tragediei. Tocmai… Indianul îi spune lui CV: „dacă vrei să înțelegi, trebuie să știi să lași să ajungi vulnerabil; abia acolo, într-o asemenea stare, te-ai putea întâlni cu tine”. Orice tragedie conține o lecție. Doar suntem într-un campus…

Apărut în ORIZONT nr. 11/2017

[1] Radu Jörgensen, Exit 45, Tragedie academică americană, Humanitas, 2017, 672 p;