Căutarea presupune prezența a ceva care este departe. Și care a dat, într-un fel, o Bună Vestire. Este o chemare. Nu există căutare fără de chemare. Și fără un integral abandon. „Fie mie după cuvântul tău”.
⸭⸭⸭
Căutarea nu poate fi decât excesivă. Supra-abundentă. Nemulțumită de sine. Infinită sau, mă rog, co-extensivă cu durata vieții. De aici critica scripturistică a căldiceilor, a celor care, adică, limitează căutarea.
⸭⸭⸭
Orizontul căutării se fundamentează într-o certitudine: „Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10.26) „Căci nu este nimic ascuns care să nu se dea pe față și nimic tainic, care să nu se cunoască și să nu vină la arătare” (Lc. 8,17) „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare” (Mc. 4, 22)
⸭⸭⸭
Noi suntem în timpul. Nici la început, nici la sfârșit, mereu în timpul. Nu în timp, asta e prea abstract, prea meta-fizic! Ci în timpul, adică în mediul în care se petrece ceva. De aici structura de așteptare continuă a existenței noastre. Nu vom mai aștepta decât, după Parusie, la „plinirea vremilor”, când timpul însuși își va schimba structura.
⸭⸭⸭
Căutarea prin în-depărtare. A te situa în perspectiva cuvenită, a câștiga distanța. Aici este parabola Fiului Risipitor, care-L descoperă pe Tatăl îndepărtându-se. Departele ostil are, totuși, meritul de a face vizibil Aproapele, paradoxal invizibil câtă vreme nu este apropiat prin experiența căutării. Aducerea la arătare cum este tradus mai sus textul scriptural, nu este, pur și simplu, arătare, ci pregătirea arătării, aducerea până în prag, efort, inițiere, probă.
⸭⸭⸭
Scrisul este întârziere. Astfel, în timpul devine „mai lung”, mai răbdător. Aici este câștigul lui nemăsurat. Scriem ca interval al căutării, ca posibilitate a căutării.
⸭⸭⸭
Joc între aproape și departe. Descoperirea creștinismului, revelația lui Iisus Cel născut din Fecioară și vestit de Duhul Sfânt, este tocmai că există aproapele. Cât de nouă era descoperirea se vădește chiar în faimoasa întrebare: cine este aproapele meu? Umanismul abstract judecă paușal: toți sunt aproapele meu. În acest moment, cădem în specie. Umanismul abstract ne reduce la biologic. Abia devenind persoană, semenul devine aproape, se descoperă demn de iubire, și asta perfect independent – sau chiar în pofida – calităților ori defectelor sale.
⸭⸭⸭
Căutarea nu e posibilă în identitate, în nediferențiere, frumusețea stă în spectacolul diferenței. De aceea Creația este frumoasă pur și simplu. Pentru că este zăpăcitor de diversă. E cel mai bun argument creaționist, nicio altă explicație nu poate epuiza numărul halucinant de variante geologice, biologice, astrale etc. Evoluționismul ar fi mers spre simplificare, nu spre diferențiere. Căutarea care tinde să fie măcar asemănătoare (în sensul din geometrie al triunghiurilor asemenea) acestei diversități.
⸭⸭⸭
apărut în Literatura de Azi din 14.XI
