Gabriel LIICEANU

CATEGORIE 
octombrie 29, 2017

DEȘTEPTĂTORUL

Moto: „De 27 de ani încerc, aproape zi de zi, să înțeleg ce se întâmplă cu noi”

                Tocmai ce mă apropiam cu lectura de ultimele pagini ale culegerii de publicistică a lui Gabriel Liiceanu, atât de frumos și de patetic intitulată: România – O iubire din care se poate muri (Humanitas, 2017), când FB-ul nostru iubit/urât de fiecare zi, care, după câte știm, ghicește gândurile, îmi difuzează un număr din Dilema veche (nr. 480, 24 aprilie-2 mai, 2013) care propune un Top 5, Cei mai detestați intelectuali publici din România. Dintre ei sigur nu putea lipsi Liiceanu: „Pentru că e moralist; pentru că e directorul unei edituri prestigioase; pentru că l-a plagiat pe Heidegger; pentru că n-are șapcă; pentru că e mereu încruntat”. Cartea de față mai adaugă vreo treizeci de „motive” pentru acest hatespeach care s-a edificat (sunt 27 de texte pentru 27 de ani, coincidență?) imediat după 1989 în jurul filozofului. Începând chiar de la Apelul către lichele, (adevărat moment zero, care l-a plasat pe o traiectorie existențial-intelectuală de pe care, această carte este încă o dovadă, nu a mai ieșit) continuând cu momentul prezentării Raportului Comisiei prezidențiale de analiză a comunismului și până astăzi, „motivele” s-au tot adunat. Știam textele din carte de pe platforma Contributors, unde au fost publicate între 2015-2017. Citite acum, împreună, ele impun, firește, să le descifrăm ideile forță și coeziunea.

Poate să pară ciudat, dar eu cred că Liiceanu (hotărât anti-naționalist și profund patriot, ca să precizăm de la început) cântă imnul. Mai bine zis versul lui cheie. De asta am ales acest titlu aparent deplasat pentru rândurile de față, autorul este prin excelență un reactiv, imediat ce se întâmplă ceva în societate el nu poate tăcea, trebuie să ia atitudine repede, să folosească libertatea cuvântului întru apărarea unor valori în care crede. El este, deci, un deșteptător, adică deopotrivă un provocator la trezire din „lenea socială” sau „lehamitea civică” (două păcate capitale care ne amenință), dar și unul care ne vrea mai deștepți. Prin opera scrisă și prin opera editorială. Sigur că asta nu-l face simpatic, spre deosebire de Andrei Pleșu care își învăluie criticile într-o mătase de ironie, Liiceanu este direct, chirurg care taie „fără milă”, mânat în luptă de un sentiment al urgenței și provocând un astfel de sentiment. Este radical, scrie ca și cum apocalipsul începe acum. Și nu este așa? În general, cel care aduce vorba despre adevăr și bine este imediat suspectat de aroganța de a-și proclama o deținere de însușiri care lipsesc celorlalți.

Ambiguitatea care i se reproșează lui Liiceanu (dar pe care eu o consider, dimpotrivă, o calitate fundamentală) este aceea că filozoful abstrus, îngropat în studiul textelor lui Platon sau Heidegger, „coboară în arenă” și scrie despre gunoaiele de pe străzi sau despre ultimul deșeu politic. Dacă și-ar fi văzut de treabă (adică de prima dintre meseriile sale, după clasificarea din eseul introductiv), nu ar fi supărat atât de tare. „Greșesc cei care își închipuie că filozofia se ocupă (doar) de «lucruri înalte». Fiind «interpretare a vieții», nimic din ce ține de viață nu-i poate fi străin”, se justifică el.

Gabriel Liiceanu ne propune un model de intelectual care înainte de 1989 nu avea cum să existe la noi și care nu s-a impus nici acum; în Franța de acum o jumătate de secol a constituit o generație devenită cunoscută sub numele Les nouveaux philosophes. Îi citează și Liiceanu aici: André Glucksman, Bernard-Henry Lévy, Alain Finkielkraut (mai încoace) și mulți alții. O filozofie a implicării directe politice și sociale, a angajamentului, coborâtă în stradă. Un astfel de tip de filozofare a încercat (nepremeditat, cred, în primă instanță) să introducă la noi Gabriel Liiceanu, alături de câțiva, foarte puțini (Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăeș, Vladimir Tismăneanu). Din păcate, să o spun de la început, fără mare succes. I-au lipsit cel puțin trei elemente pentru a avea ecoul noului discurs demistificator antitotalitar din Franța de după 1968: a. un mediu intelectual larg, deschis dialogului de idei (vezi analiza lui Patapievici din Despre idei & blocaje sau De ce nu avem o piață a ideilor): b. o mass media cultă și capabilă să transmită un astfel de dialog către un public reprezentativ (în ciuda aparențelor, cei citați mai sus nu sunt „intelectuali mediatici”, sunt sub embargou, m-a mirat să-l văd pe Gabriel  Liiceanu invitat la un post tv privat pentru a comenta vizita președintelui Macron. Dar în niciun caz nu-l veți vedea la televiziunea sau radioul „publice”); și c. acest public însuși, începând cu chiar colegii de breaslă (vezi aici în carte polemica aspră cu Observatorul Cultural și Ovidiu Șimonca). Meseria de cetățean liber (pleonasm?) se învață, ne sugerează Gabriel Liiceanu, totalitarismul atrofiază complet normalitatea instinctelor cetățenești ce nu se pot dezvolta decât într-un regim de libertate democratică, și atunci misiunea (greu cuvânt, nu?) intelectualului public devine tocmai aceea de diagnostician al bolii și de stabilire a tratamentului. E un rol asumat și prin definiție dificil și care nu-ți aduce deloc „glorie”. Mai ales că stilul lui Gabriel Liiceanu este, aș spune, incapabil de eufemizare (un exemplu eseul Marea sfidare. E prea mult!). El spune ticălosului că e ticălos, hoțului că e hoț, prostului că e prost, știrbului că e știrb. Asta apropo de excelentul text România gurilor știrbe, care, ca altădată celebrul eseu al lui Patapievici despre Eminescu, a fost citit într-un sens exact opus celui intenționat de autor, fiindu-i reproșată insensibilitatea „ciocoiască” la adresa sărmanilor care nu au bani pentru dentist etc. Nu de dialog este vorba, ci de harnică lipire de etichete.

Avem, deci în aceste pagini o imagine a infernalului politico-social în care ne-am mișcat în ultimii ani, până la manifestațiile maraton din iarna lui 2017. Ce poate face un filozof – vezi mottoul –, punând la bătaie întreaga sa abilitate profesională, decât să încerce să înțeleagă lumea în care trăiește? Și ce poate face când lumea aceasta îl contrariază cotidian? „Ceva e putred în România? Nu. Totul e halucinant. Tot ce e fictiv e real, tot ce e real e fictiv”. „Boala de care suferim, o boală colectivă a de-realizării, neexistând un termen anume pentru ea, am botezat-o cu un barbarism: ficțioterapie. Rezultatul ei, provenit din pierderea controlului asupra realului, este dezorientarea. Tabloul general: o colectivitate în derivă”. Metafora medicală apare adesea – am folosit-o și eu inevitabil mai sus –, pentru că avem cu toții senzația că suntem organele marelui bolnav care este România de azi. Boli vechi, netratate, ale totalitarismului comunist, boli noi, bine dezvoltate pe acest fond de imunitate (culturală mai ales) scăzută. Gândirea lui Gabriel Liiceanu ilustrează ceva ce aș numi un patriotism sceptic¸ cotidian lezat de realitatea socială. Poți să nu fi de acord cu una sau alta dintre pozițiile sale, nu-i poți contesta nicio clipă fapta culturală și seriosul implicării. Și, ca să îl contrazici, nu e bine să folosești stereotipuri obosite, orientarea sa politică de exemplu: că e „de dreapta”, anticomunismul „visceral”, – nici măcar „băsismul” pe care-l explică într-un text foarte precis – sau hotărâta sa critică la adresa aberațiilor corectitudinii politice n-ar trebui să fie petarde polemice. Centrul de greutate al gândirii sale stă în altă parte, dar e mult mai ușor să-l ataci aici, în determinările sale superficiale. Omul acesta a fost totuși amenințat public cu moartea cel puțin în două cazuri. De doi scriitori, diferiți ca valoare și importanță culturală, totuși, totuși…. Oricât am încerca să bagatelizăm „hermeneutizând” nu știu ce rostiri ale invectivei, gestul istoric rămâne. Și n-am pus la socoteală minerii din iunie 1990. Nu putem ignora asta! Ca într-un reflex pavlovian, mulți când îi întâlnesc numele activează amintitele etichete. Am postat de exemplu un foarte frumos citat din carte întru apărarea vorbirii corecte a limbii române, fără absolut nicio trimitere „politică”. „Reflexul rigorii va fi izgonit din suflete și toate convențiile ulterioare ale vieții vor intra pe făgașul lui «merge și așa». Ne vom închina la idolii aproximației. Vom fi nepunctuali, vom face totul de mântuială, nu ne vom ține de cuvânt, vom face reguli pentru a nu le respecta, în cele din urmă vom fura și ne om minții unii pe alții zi de zi. Vom face să sufere sufletul fiecăruia dintre noi. Vom fi o silabă pe dos, un accent greșit pus, un inoportun «ca și», un dezmățat «care», un «vizavi» grețos, o «locație» lăbărțată peste lume. Vom fi crescuți prost, cu mintea necurățată. Vom sfârși prin a trăi atât de urât pe cât de urât vom vorbi”. Ei bine, au fost comentarii de genul: „cine, ăsta? lasă că știm noi…”, fără să aibă propriu zis nimic de reproșat textului ca atare.

Principiul trupei de intervenție rapidă intelectuală, se asociază, în cazul lui Liiceanu, cu tonul profetic. Iar încruntarea nu e psihologică, e pedagogică, în sens profund. Și acesta îi indispune pe unii. Din acest punct de vedere, cartea este rotundă, primul text, despre meseria de cetățean și ultimul despre lehamitea cetățenească sunt, să spunem așa, teoretice. Dar nu numai. Binele filozofic, valorile tari, binele public, formele practice, etice, ale verbului a-ți păsa, sunt temele acestui cetățean gânditor. Are autorul orgoliul unui maître à penser? Și ce ar fi rău în asta? De fapt, citit cu atenție și scuturat de noianul de prejudecăți ideologice, îi putem admira, de pildă, stilul. Îmi place, de exemplu, că nu se ferește de patetism, de retorică „înaltă”, dar e capabil și de „vitrion” pamfletar: „Uitați-vă ce monștri s-au ridicat după acest potop al istoriei, cu noroiul șiroind pe ei. Uitați-vă la chipurile lor, la cefele lor, la fălcile lor, la pântecele lor, la dinții lor, la limba pe care  o vorbesc, la aroganța și tupeul lor, la felul în care se adună, se grupează și se regrupează mereu, la felul cum își pun rudele, prietenii și amantele în posturile-cheie ale țării, la felul în care își transformă în arme tocmai victimele sărăcite de ei, cărându-le prin țară cu lista și autocarul”. Și puneți alături fenomenologica răceală cu care analizează figura ultimului om al lui Nietzsche. Ca să parafrazăm titlul unei cărți, tot de publicistică și apărută aproape în același timp, a lui Mircea Cărtărescu, Liiceanu ne prezintă un peisaj social în agonie, o lume în plină isterie. Una dintre cauze este lagărul de reeducare („acum într-o altă prezentare”) din care nu am ieșit: „Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în fața televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronțăie snackuri, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran”. Cu două completări: a. victima este, în acest caz, neinocentă, cvasi-complice; b. adăugăm firește influența enormă a Rețelei. Deloc benefică libertății.

Exact acum zece ani Gabriel Liiceanu publica eseul lui excepțional Despre ură. Un citat de acolo ne va ajuta să înțelegem coerența – în bine, în sensul neschimbării principiilor, în rău în sensul că lumea diagnosticată nu s-a schimbat, decât poate degradându-se și mai mult: „Evident, funcția de moralist a intelectualului este ingrată. Ea îl face antipatic, cu cât el își ia mai mult funcția de în serios, cu atât «devine ținta oprobiului lumii laice, căreia îi încurcă socotelile». Faptul de a fi antipatic, hulit, reprimat este pentru intelectual singura garanție că își joacă cum trebuie rolul social. Și invers: «Se poate afirma a priori că un cărturar lăudat de laici și-a trădat misiunea»”. (p.103) Ghilimelele ascuțite trimit la  celebra lucrare a lui Julien Benda La trahison des clercs. În aceste texte ardente se aduce un elogiu omului liber. Precedenta carte a lui Liiceanu se numea tocmai Nebunia de a gândi cu mintea ta. Adică de a gândi liber. Cea mai periculoasă dintre meseriile de azi… o nebunie!

Apărut în revista ORIZONT nr. 10, 2017

 

 

 

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2017 Christian Craciun.
cross