ANTROPOLOGIE MISTICĂ

„A fi rațional presupune, în același timp, și a fi relațional”

Specialist în filosofia culturii și științe politice, preocupat de religie și politologie, dar și de filosofia post-holocaust și etică relațională, dar mai ales de filosofia comunicării (lista nu e completă), Sandu Frunză, profesor la Cluj-Napoca, ne-a oferit anul trecut două excelente monografii despre sistemul de gândire al Părintelui Dumitru Stăniloae[1]. Asupra primei dintre aceste lucrări voi face câteva prezentări în cele ce  urmează. Teologia, deși după 1990 și-a reprimit, ca să zic așa, atestatul de demnitate intelectuală, existând o secțiune chiar în cadrul Academiei Române, nu se bucură, în ochii publicului, de atenția și prestigiul pe care îl au, de exemplu, duhovnicii bine cunoscuți. Este o întreagă discuție aici, care nu se poate purta în acest spațiu, despre cum a dispărut ea, în timpul comunismului, din câmpul larg al culturii umaniste și despre locul ei de azi în spațiul cultural românesc. Observ că, de exemplu, revistele de cultură, dezbaterile culturale publice în general, nu ating chestiunile teologice, teologia fiind confundată, în cotidian, de o mare majoritate intelectuală perfect laicizată, cu bigotismul, cu „baba pupătoare de moaște”, cu orientări politice extremiste sau, în cel mai bun caz, un exercițiu mintal inutil, inactual, fără nicio legătură cu prezentul. Cu atât mai bine venite astfel de lucrări care racordează în mod originar meditația filosofică și cea teologică, așa cum s-a întâmplat la rădăcinile gândirii europene.

Fără a exagera putem spune că, în domeniul științelor umane, opera lui Dumitru Stăniloae reprezintă ceea ce este acceleratorul de la Măgurele pentru fizică. Adică o operă care deschide spre viitor, nu o „simplă” reconstituire a unor moduri de gândire „perimate”. Alcătuiește un sistem  complet de gândire asupra Lumii, Omului și Omului în Lume. Este exact sensul în care merge demonstrația lui Sandu Frunză. El urmărește cu acribie cum se constituie un chip al omului în opera marelui teolog al secolului XX. „Subiectul antropologiei mistice este omul cu vocație paradisiacă”. Suntem într-o antropologie filosofico-teologică de cea mai mare complexitate. Temele mari: comuniunea, persoana, iubirea, cuvântul, drumul spre desăvârșire, răul, moartea, funcția Bisericii, funcțiile dogmei sunt desfășurate printr-o analiză textologică de mare finețe a vastei opere a teologului român. Se urmărește un țel dublu: „resemnificarea culturală a gândirii creștine în context românesc” și pregătirea terenului pentru „valorizarea postmodernă a gândirii lui Dumitru Stăniloae.”. În centrul meditațiilor se află problema chipului, nevoia irepresibilă a omului de a se raporta la o transcendență. „…elementul central este cel prin care omul reușește să construiască o structură a transcenderii bazate pe faptul că Dumnezeu se imanentizează, devine parte a vieții cotidiene a omului și chiar se umanizează”. Profesorul Sandu Frunză ne oferă un foarte aplicat și amănunțit ghid de lectură, pentru că opera lui Dumitru Stăniloae este una dintre cele mai dificile, prin amploare și complexitate, prin dialogul dintre religie, filozofie și cultură. Este o „ontoteologie”, dar și o antropologie, pentru că nu se poate scrie despre divinitate fără a da o definiție omului. Și omul apare, din răsfirarea sensurilor operei marelui nostru teolog, ca întru-chipare, ca dialog/comunicare, ca iubire, ca persoană într-un univers ierarhic al valorilor. Dar sau împlinirea pneumatică a persoanei. „Omul rămâne într-o aspirație continuă spre Dumnezeu, ca un dat ființial în care reverberațiile comunicării paradisiace trezesc nostalgia îndepărtatei vârste de aur”. Actualizarea „chipului dumnezeiesc în om” este esența acestei „antropologii a desăvârșirii”. Miza cărții este, desigur implicit mai mare, ea ne demonstrează implicit actualitatea unei perspective ortodoxe asupra condiției divino-umane. Dumitru Stăniloae a ridicat gândirea teologică ortodoxă la un nivel intelectual de un rafinament care ne urcă/adâncește spre momentele istorice aurorale ale Sfinților Părinți. Concepția sa este hotărât și decisiv Hristocentrică; ascetica și mistica, cercetate în capitole speciale, se finalizează printr-un „salt” (metanoia), nu țin de „antrenamentul” yogin de exemplu, ci de profunzimea Dialogului ființial. Ele se împlinesc prin harul Duhului. „…asceza este chipul lui Hristos cel îngropat, iar mistica este chipul lui Hristos cel înviat în slava dumnezeiască”, citează părintele Stăniloae pe Nichifor Crainic. Suntem, cum se știe, ființe căzute din lumină în lume, întunecate, într-o perpetuă căutare a chipului de slavă. În acest context survine experiența dublă a morții: moartea ca moarte a firii produsă de păcat (id est: asceza) și moartea ca formă a iubirii, după modelul morții iubitoare a lui Hristos (id est: jertfa). Iubirea nu poate, observă filosoful, căpăta demnitate ontologică decât într-o religie în care există un Dumnezeu personal. Sfințenia este, din această perspectivă, urcuș duhovnicesc întru dialogul cu Ființa treimică.

Apofatismul este, ca situare calitativă a subiectului în existența cognoscibilă, analizat pe larg. Avem de-a face cu teologia negativă, apofatismul de la capătul rugăciunii și apofatismul vederii luminii. «…între iubirea în care creștinul înaintează spre Dumnezeu, iubirea în care persistă dorul unirii cu Dumnezeu, și iubirea mistică revărsată de la Dumnezeu la capătul eforturilor credinciosului „ca beție debordantă care răpește sufletul din sine”, iubire care se confundă cu cunoașterea și este numită „vederea luminii dumnezeiești”». Capitole speciale sunt dedicate rugăciunii, cuvântului, apofatismului ca țintă a lor. Pentru un filosof al comunicării acestea sunt teme „grele”, și deslușirea lor în gândirea lui Stăniloae este o cale. Prin opera lui Stăniloae, filosofarea și teologia se reîntâlnesc la un nivel pe care îl cunoscuseră cândva, la originile gândirii creștine europene. Pentru marele teolog «…orice cuvânt este nu numai o manifestare  de sens ci și o manifestare a persoanei care-l rostește. Cuvântul nu există de sine. El este legat de persoană și condiționează unitatea și distinctivitatea personală. Persoana  are în sine, ca virtualitate, toate cuvintele limbii sale iar „unitatea cuvintelor într-o limbă comună arată unitatea  oamenilor între ei și cosmos, ca și unitatea omului în sine. Toate sunt unite în cosmos, dar într-o unitate variabilă, descifrată de oameni și modelată, în mod variat, de fiecare și de toți în comun”». Iar «…mistica vorbește de formarea unei conștiințe simbolice a lumii ca despre un proces de anamneză care ar consta dintr-o acțiune „recuperatorie” care merge  dinspre cuvântul înțeles ca Logos spre lumea opacă, criptică. […] Totul trebuie privit în perspectiva  Revelației, a Cuvântului care coboară. Astfel, cuvântul nu mai este simplu semn, instrument de limbaj, ci își păstrează și transmite forța originară, nu în manieră panteistă ci pe dimensiunea semnificantă».

„Ontologie a inter-subiectivității”, opera analizată de profesorul Sandu Frunză reface un nivel de adâncime al dialogului între religie și cultură. În profunzimea ei de trăire, religia se nutrește și nutrește cultura. Biserica, de exemplu, este „cerul pe pământ sau centrul liturgic al creației”. Iar inima este „lăcașul euharistic”, conform definițiilor teologului nostru. De aici conceptul de „liturghie interioară”, ca actualizare a caracterului de biserică al creației cosmice. Dacă, în istorie, caracterul iconic al lumii se degradează continuu, Crucea umple acest gol tot mai adânc. Ne putem întreba dacă un astfel de model de gândire este actual. Nu în sensul vreunei „mode” intelectuale evanescente. Modelul gândirii profesorului părinte Stăniloae se impune, prin recursul la rădăcinile gândirii europene, care este, cum se știe, gândire a Logosului, ca un model cu deschidere spre viitor. „În cuvânt Dumnezeu este trăit ca solicitant, ca revendicator al iubirii noastre, pe baza descoperirii Lui față de noi. De aceea, în rugăciune, iubirea cu care răspundem lui Dumnezeu este simțită nu numai  ca fapta noastră, ci și ca fructul iubirii lui Dumnezeu”, scrie teologul. Căderea din rai este „căderea din ordinea originară a Cuvântului”. Rugăciunea însă păstrează caracterul originar al Cuvântului chenotic, structurând lumea întru transparentizare. Iubirea reface comunicarea mistică om – divinitate, iar rugăciunea este „cea mai la îndemână relație directă a omului cu Dumnezeu”. Cuvântul este o chenoză, o coborâre a lui Dumnezeu în creație. Regăsim pe această cale înaintând o „conștiință simbolică a lumii”. Simbolul, pierdut în sensul lui profund, trebuie recuperat pentru a recupera Chipul uitat al Omului: „Simbolurile sunt martorii a ceea ce nu suntem noi; dacă le ascultăm, este pentru că ele ne irigă vorbele cu o apă al cărei izvor suntem incapabili să-l facem să țâșnească”, scrie J.J. Wunenburger. Suntem în chiar miezul înțelegerii felului în care divinitatea (se) comunică. Este o comunicare personală, imagologul îl cita pe H. Corbin, cel care observa odată că filosofia răspunde la întrebarea ce este, pe când imaginația mitică, religioasă răspunde la întrebarea cine este. În sistemul de gândire al Părintelui Stăniloae cunoașterea mistică este o cunoaștere supra-conceptuală. Iar cine este întrebarea fundamentală asupra divinității întrupate, a trinității și a experienței personale.

Ultima parte a cărții analizează sistemul de valori: sub semnul finitudinii individului și sfârșind cu problema răului. Restabilind o comunicabilitate profundă între raționalitatea Lumii și iubirea prin care ea ni se dăruiește. Sau, cum încheie autorul acestei foarte utile monografii: «În această plenitudine a gustării eterne din „pomul vieții”, omul își realizează esența sa relațională de ființă destinată „să fie infinitul în devenire”. Având în vedere că, după o reflexie a Părintelui Stăniloae, între realizare mistică a ființei umane și capacitarea ei infinită de a tinde spre infinit există o distanță mereu afirmată în dinamismul asumării asemănării cu Dumnezeu, putem spune că eschatologia mistică, prin temeiurile sale ontologice restaurate și restauratoare, deschide spre o antropologie a eternei desăvârșiri».

12.07.2017

[1]  – O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae; Editura Eikon, 2016; Ediția a II-a revăzută cu prefața autorului. Prefață la  prima ediție Aurel Codoban.

– Experiența religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae.  O etică relațională, Ed. Eikon, 2016;

Apărut în ORIZONT, nr. 9/2017