Omul interogativ

CATEGORIE 
iulie 10, 2017

OMUL  INTEROGATIV

 

 

 

            Pe scara creației omul este singura ființă interogativă. Nici îngerii, nici demonii nu cunosc întrebarea. Primii sunt lăudători, ei stau veșnic sub zodia exclamației cantabile, doxologizând paradisiac. Demonul, la rându-i, nu este (în ciuda aparențelor și a prejudecăților) un întrebător propriu-zis, ci numai un ispititor. Pe el nu-l interesează întrebarea (de vreme ce posedă deja toate răspunsurile) dar o instrumentalizează, făcând din ea metoda fundamentală a ispitei. Punctuația lui favorită este alcătuită din punctele de suspensie, aluzia insidioasă, prelungirea neașteptată a ceea ce credeai definitiv încheiat, nedumerirea, incertitudinea.

Din această așezare ierarhică se naște întrebarea. Pentru demon, în singurătatea lui, ea este de o perfectă inutilitate. Între imnologia angelică și bârfa demonică (demonul este cel care știe totul despre toți și care își comunică triumfător această atotștiință) este frontiera interogativului uman, prea-uman. O frontieră verticală, care smulge din mlaștina ispitei demoniace spre un teritoriu al non-întrebării (care nu este neapărat și unul al certitudinii lipsite de apăsări). Întrebarea se termină în punct, adică în Dumnezeu. Interogația nu este cunoscută nici Demiurgului. El poate, firește, întreba („Unde este fratele tău, Abel?”), dar este numai o întrebare tranzitivă, adresată omului, pentru că este singura modalitate de a stabili un dialog eficient cu această ființă decăzută. Întrebarea (auto)reflexivă nu este atributul Demiurgului. El vede că ceea ce a făcut este bun, dar nu se întreabă dacă actul creator este reușit. Întrebarea dubitativă este incompatibilă cu demiurgia. Întrebarea, ca desenare a granițelor umanului, nu face decât să lărgească spre infinit limitele realității. Lucru perfect inutil pentru entitățile supra-umane. Ele nu au nevoie de întrebare pentru că nu li se aplică același sens al conceptului de realitate ca nouă, sublunarilor. Această funcție sporitoare include întrebarea între conținuturile fundamentale ale umanului. “J`ai cherché dans la doute un remède contre l`anxieté. Le remède a fini par faire cause commune avec le mal”. (E.M.Cioran) Aceasta este întrebarea/îndoiala: boală care se confundă cu remediul. Nu te vindeci punând/punându-ți întrebări. Nu găsești nici măcar numele bolii. Cum poate, în aceste condiții, întrebarea să lărgească realitatea? Iată o întrebare... Întrebarea nu naște răspuns. Aceasta este una din marile iluzii pe care trebuie să le abandonăm odată pentru totdeauna. Întrebarea nu naște decât întrebare. Adică nedumerire. Locuire într-un labirint fractalic, în „grădina potecilor ce se bifurcă” la infinit. Dinamic, semnul cocoşat al întrebării  anulează de fapt punctul. Încheierea, ieșirea de orice fel. Deschide doar o rătăcire perpetuă. Până la prea-târziul lui Hölderlin: “Aber Freund, wir kommen zu spät”.

Gnosticii de tot felul au încercat să ridice întrebarea până la cerul divinităţii. Includ aici toate felurile de raţionalitate care şi-au propus  să demonstreze  existenţa divinităţii. Sau să facă din ea o simplă ipoteză  cosmologică ori ontologică. Nimic mai mult. Aceşti gânditori cărora le-am dat numele cu totul general de gnostici nu pun propriu-zis sub semnul întrebării divinul (în felul ateist-luminist vulgar), ci vor să oblige  divinul să se întrebe. Această silnică trecere în reflexiv a tranzitivului absolut este marea oboseală a vremurilor moderne. O ciudată antropomorfizare, o mutare din registrul pur ontologic (“Da,da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” - Matei 5.37. Sau, într-o altă traducere: “Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”)  în cel moral, singurul loc unde poate apărea acest ciudat şi imposibil Dumnezeu dubitativ. Ţinând de condiţia umană, interogaţia a fost citită ca un semn al Căderii. Starea noastră post-paradisiacă, istorică. Moralistul scria despre căderea în istorie. Mă întreb dacă în infern (mai) există întrebări, sau numai regrete. Din acest punct de vedere, orice moralist sceptic pare a moşteni o genă gnostică, în măsura în care pune sub semnul întrebării ceea ce este in-discutabil. Şi aşa se născu tragedia... Adică încercarea de a vorbi despre ceea ce, apud Wittgenstein, nu se poate decât tăcea. Aş scrie un tratat despre tăcere în care ar fi vorba de fapt numai despre întrebare... Observaţi cum îmi apar în text, fără să îmi dau seama, punctele de suspensie ale demonicului!

Întrebarea rupe, divide, desparte: mama de fiu, bărbatul de femeie, fratele de frate. Întrebarea este schizofrenică, spre deosebire de răspuns care este paranoid. Dar iubesc întrebarea pentru că este liberă.Mergi şi îţi poartă/eroare şi întrebare/pe unica ta cale” (Martin Heidegger, Experienţa gândirii, în vol. Originea operei de artă, ed. Humanitas, 1995, trad. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu). Teribilă această de nedespărţit îngemănare: eroare - întrebare! Aproape că nu le putem rosti una fără alta. Dinamica întrebării stă tocmai în această împreună-rostire, înaintăm împreună cu ea, pentru că odihna răspunsului ne-a fost pe veci refuzată.

Întrebarea nu este împotriva credinţei. Ea este credinţa. N-are nimic de-a face cu acel prostesc: crede şi nu cerceta! Pentru că nu poţi crede într-o axiomă, dar nici într-o poezie. Slavă categoriei nedescoperite a indubitabilului! Credinţa cea puternică nu se adăposteşte decât în întrebare, se hrăneşte cu laptele ei acru. Hărţuieşte, e mordantă, dinamică, vicleană. „Omnia bona mea mecum sunt” (Seneca) sau “Omnia mea mecum porto” (Cicero)  Şi  ceea ce port pururea cu mine sunt doar întrebările mele. Tezaur indestructibil. Comoară de doi bani. A nu se confunda însă întrebarea cu simpla curiozitate. Aceasta din urmă ne aduce înapoi în teritoriul „celui rău”. Ţine de bârfa existenţială. De îngrădirile de tot felul ale firavei noastre libertăţi de mişcare interioară. Filozoful dispune de o indiscreţie cosmică. Mult mai mult decât  cel mai încrâncenat savant, el vânează Secretul. Întrebările sale ţintesc fără istov să-l scoată pe Dumnezeu din singurătatea creaţiei. Aşa îmi explic voluptatea cu care ne rătăcim în întrebare: orgoliul că putem  bântui prin preajma Creatorului. Mitul ne povesteşte că o întrebare bine pusă poate salva lumea. Fie măcar o ureche care să o asculte!

 

apărut în Literatura de azi din 11.07.17

fragment din ISOGRAFII, ed. Eikon, 2013

 

 

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2017 Christian Craciun.
cross