Orice călătorie este o călătorie spre centru, oricît ai înainta, crezînd că atingi marginile. Ca în definiția teologică. Centrul este pretutindeni, circumferința nicăieri. De aceea porți cu tine căutatul pînă îți dăruiești inima.
⸭⸭⸭
„Omul istoric e orb ca o cîrtiță” Teodor Baconschi.
Pentru a vedea, în consecință, trebuie să faci efortul de a ieși din istorie?
⸭⸭⸭
Căutarea începe de la cifra doi. Fără dualitatea fundamentală nu ar exista căutare. Pînă și în rai erau doi arbori.
⸭⸭⸭
Isus nu este numai logos întrupat, ci și spovedanie întrupată. Nu se poate, sări-vor teologii, El nu avea păcate, ce să se spovedească? Ce este, însă: „Tată, depărtează de la mine paharul acesta!”? Sau „Eloi, Eloi lama sabactani”? Este cererea-întrebare către Tatăl, supremul Duhovnic, adică izvoditor de Duh Sfînt. Dacă spovedania mea, a muritorului, către Divin, este o des-tăinuire, o trimitere a tainei mele către El (nu pentru că El nu o știe, ci pentru că eu trebuie să o nasc în cuvinte, după modelul divin, ca să-mi arăt puterea lăuntrică), prin Fiul Său, Dumnezeu își trimite, la rîndu-i, Taina către mine, muritorul. Aici e iubirea Lui. Dacă El, Cel nepătruns și inaccesibilul absolut, cel cu totul altul, deci Taină supremă acceptă să se mărturisească prin moarte, des-tăinuirea muritorului prin spovedanie înseamnă viață. Dumnezeu se destăinuie întrupîndu-se. Omul se destăinuie destrupîndu-se. Dumnezeu se expune. Omul se supune. În acest dialog esențial, în care Taina coboară apofatic și omul urcă la vedere devenind Martor, Martir, Văzător.
⸭⸭⸭
Să nu iei Numele Domnului în deșert! Cînd pleci în deșert, ia cu tine Numele Domnului! Să te susțină. Sau caută-L acolo!
⸭⸭⸭
Căutarea este un nume al umbrei. A căuta înseamnă a căuta umbra și a umbla sub ocrotirea umbrei. În acel poem parabolă destul de confuz ca înțelesuri care este ultima dintre Nopțile macedonskiene, poetul îl prezintă ca formă a negativului absolut pe aschimodia care pornește spre Meka împreună cu Emirul. Și care, mergînd pe la umbră, pătrunde în Meka, adeverit de însăși ultima viziune a muribundului Emir. Care Meka însă? Pentru că, brusc, fără să fi fost deloc vorba de asta mai înainte, apare o de-dublare: Meka pămîntească și cea cerească. În care dintre ele pătrunde estropiatul? Ce căutăm, de fapt? Didacticismul acestei tardive separări (sugestia că Emirul-Poetul pătrunde în Meka transcendentă, pe cînd cerșetorul în cea pămîntească este și inexactă teologic și, părînd a vrea să facă dreptate „geniului”, mai rău crează nedumeriri) menite să împace pe toată lumea, nu lămurește înțelesul poemei, dimpotrivă, în aruncă în confuzie. Rămîne umbra care duce la Meka. Ținta și Calea, chestiune la fel de veche ca și prezența celor doi arbori în Rai.
⸭⸭⸭
Orice căutare este întunecată de umbră. Dar nu poți căuta decît sub ocrotirea umbrei.
⸭⸭⸭
Căutarea este o restaurare. De aceea conține umbra (inclusiv în sensul lui Jung). „Pentru că se întîmplă de multe ori, ca la nivelul subconștientului să avem o imagine a unui arhetip, dar comportamentul nostru este opusul acestuia. Adică ne reprimăm o dorință, considerînd că ne facem o datorie, un lucru moral, dar subconștientul este încărcat, și atunci apare stresul. El apare atunci cînd o parte din noi trage spre o anumită direcție iar altă parte (cea inconștientă) în direcția opusă”.
⸭⸭⸭
Omul criptic. Între cripta din parabola lui Socrate, cea în care s-a născut Iisus și cea în care sîntem cu toții finalmente adăpostiți. Totul e criptat.
⸭⸭⸭
„Numești – sperii. Definești – distrugi. Iar noi voiam să păstrăm”. (Vodolazkin, Aviatorul). De căutat căutarea care nu sperie. Animalul sălbatic avînd cele mai subtile instincte, dar care să nu mă simtă pe mine, vînătorul de sens, cum pășesc spre el. da, definiția distruge totdeauna ceva, în mod iremediabil, ceva ce nu mai poate fi reconstituit.
⸭⸭⸭
Erezia este engrama căutării, ea depășește mereu circumferința de siguranță.
⸭⸭⸭
Pelerin. Căutător care poartă ținta cu sine, dar merge mereu mai departe… Da, într-un fel pelerinul nu are un acasă, pentru el există numai departele. Pelerinul este antiteza adăpostului. El este întruchiparea acelei parabole dificile despre grijile vieții. Parabola anti-existențialistă. „Priviți la crini cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba care este astăzi pe cîmp, iar mîine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, cu cît mai mult pe voi, puțin credincioșilor! Și voi să nu căutați ce veți mînca sau ce veți bea și nu fiți îngrijorați. Căci toate acestea păgînii lumii le caută; dar Tatăl vostru știe că aveți nevoie de acestea; Căutați mai întîi împărăția Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu te teme, turmă mică, pentru că tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția…” (Luca, 12, 27 ș.u.) Peregrin înseamnă trecător pe aici. Înspre Împărăție. „Știu, vom muri, dar cîtă splendoare!”, sună unul dintre cele mai tulburătoare versuri din poezia noastră, al lui Daniel Turcea. Despre această strălucire fără umbră, neorbitoare, este vorba.
⸭⸭⸭
„Omul este un pelerin care înaintează în lumina tot mai clară, care iradiază din Sfînta Cetate, nu un condamnat să se piardă în ea”. Dumitru Stăniloae.
apărut în Literatura de Azi din 4 iulie
