Literatură

CATEGORIE 
iunie 27, 2017

A SCRIE ŞI A FACE LITERATURĂ

 

 

În sinonimia lor aparentă – ca orice sinonimie – cele două sintagme, prin verb diferite, sunt totuși îndreptate spre direcții divergente prin chiar referentul comun. A scrie literatură este prin excelență o acțiune petrecută  în singurătate, răsucire a cuvântului asupra lui însuși până la construirea acelei lumi de hârtie în care cuplul autor – cititor se pierde ca Alice în oglindă. Homografie, scrierea de literatură este proiectarea fantasmatică a lui același într-o poveste care (se) (de)rulează la nesfârșit dar al cărui sfârșita trebuie să rămână mereu imprevizibil. A face literatură sună oarecum impropriu și stângaci urechii mele care parcă vrea să ceară aici o anume precizie: a face o literatură. Este aceasta o construcție cu o cauză finală bine definită, chiar dacă privirii grăbite se arată mai degrabă ca stihială. În urma  scrisului rămân o sumă de opere, dar o sumă de opere nu alcătuiesc încă o literatură. Când vorbim despre literatura franceză, engleză sau română, ne gândim în fond la ceva care transcende un scriitor sau altul, respectiv o anume operă aparținătoare respectivelor idiomuri. La o catedrală la care mii, zeci de mii de autori au trudit prin timp și a căror operă bine cimentată de toate istoriile culturii se resoarbe benevol într-un anonimat reconfortant.

Sunt cele două temeiuri pentru care, în fond, există ceva ce numim literatură. Paradoxala lor articulare face ca scriitorul cel mai izolat, un Bacovia, sau un Urmuz, ca să luăm exemple firesc la îndemână, să participe la un text colectiv, să fie integrat într-un sistem pe care îl ignoră sau îl detestă. Și este integrat în chiar clipa când, poate, scrie cel mai vitriolant text împotriva acestui sistem. El este obligat să facă o literatură prin chiar actul izolării în interiorul inexpugnabil al  propriului text. Aceasta este doar una dintre situațiile posibile. Cealaltă, poate că mult mai frecventă, este participarea conștientă, programatică (care și la nivelul textului se traduce de multe ori printr-un „simplu” program) la macro-textul cultural. Criticii „de direcție”, dar întreaga critică literară în fond, intră aici. În acest sens, a scrie și a face se confundă.

În funcție de accentele pe care le pun în  bio-grafia lor, am putea împărți scriitorii în cei pentru care  esențialul este a scrie și cei pentru care important este a face.  Sunt și epoci istorice  care favorizează unul sau altul dintre verbe. Cum a fost în istoria literaturii noastre secolul al XIX-lea. Cel în care s-a construit practic din nimic o literatură română. O situație din nou paradoxală, întrucât în Europa ne aflam atunci într-o epocă de puternic individualism. Dar un prăbușit în sine ca Eminescu își încifra totuși textul cu o perfectă conștiință a articulării sale în Sinele lărgit al culturii naționale.  Este, în fond, dilema existențială a oricărui artist autentic, și înțeleg prin artist autentic pe acela care începe cu întrevederea limitelor artei sale. Pentru Maiorescu, de exemplu, transcenderea individualității era clară, importantă era construcția solidă, punerea temeliilor. El a avut un sentiment al timpului estetic și cultural lung, foarte rar întâlnit în cultura noastră, antrenată îndeobște pentru curse cu respirație scurtă. Sunt doar câțiva care au pus pariuri sinucigașe cu durata lungă și care au câștigat.

Modernitatea pare a renunța complet la verbul a face, pentru că, precum spune un poet de-al nostru optzecist, „totul este scriitură”. Și, dacă totul este scris, înseamnă că totul este pre-scris și nimic nu se mai poate construi. Nu există decât eu și punctum. Nu mai putem decât rescrie borgesian capodoperele trecutului. Suntem într-un impas? Dar când n-a fost literatura în impas? Acum suntem preocupați doar de construcția (supraviețuirea?) individuală. Orice  proiect colectiv este prin definiție suspect. Și totuși… Maiorescian prin convingere, mi se pare că literatura noastră trece printr-un moment în care este nevoie de construcție. A nu se confunda cu ceea ce istoria literară s-a obișnuit a numi critică de direcție, normativă Pe aceasta o socotesc definitiv imposibilă. Maiorescianismul înseamnă în fond atenția acordată instituțiilor fără de care truda secretă a autorului, în complicatul sistem socio-economic al modernității, riscă să rămână în afara spațiului comunicării. În acest sens, instituțional, a face literatură devine o urgență.

A scrie literatură se mai luptă și cu un alt dușman redutabil: sentimentul lui „e deja prea mult”. Sastisirea, imposibilitatea de a mai inventa ceva, imposibilitatea întoarcerilor și a recuperărilor trecutului, avalanșa îngrozitoare de titluri, toate induc un sentiment blocant al zădărniciei. Pe de altă parte, o anume prestanță, un status, o vizibilitate publică deosebită mai sunt încă asociate meseriei de scriitor. Și nu mai argumentez de ce folosesc aici cuvântul meserie. Oricum, la noi acest fenomen are din păcate săgeta vectorului în sens contrar. Prestigiul scriitorului s-a diminuat dramatic. O merită, de altfel. Trecând de la o supraevaluare nejustificată din vremea comunismului, la o subevaluare la fel de nejustificată în prezent. A scrie literatură este cea mai inutilă dintre ocupațiile ce se pot închipui azi în România. Cu atât mai inutilă, cu cât cei mai atenți simt disperata necesitate de a construi, în sens maiorescian, o nouă literatură, pe măsura epocii în care trăim. Fără nostalgii inutile și fără complexe blocante.

A scrie literatură devine mai mult decât o nebunie. Devine un act manolic, din ale cărui dărâmături nu se aude in aeternum decât vaietul sacrificatului. Țineți-vă o secundă respirația, priviți cu atenție în jur, indiferent de locul în care vă aflați, și întrebați-vă: la ce naiba mai există o literatură română? În funcție de răspuns veți putea conjuga verbele a scrie și a face literatură…

 

Din volumul ISOGRAFII, ed. Eikon, 2013

apărut în Literatura de Azi 27.06.2017

 

 

 

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2017 Christian Craciun.
cross