ICOANA

Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim, spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar și felul în care noi înșine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilități ale realității. Așa ne poate aduce aminte de frumusețea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este și abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în fața acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, de fiecare dată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spațiul cu timpul și cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur și simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea…”. Tocmai acesta este elementul pe care nu l-au înțeles iconoclaștii. Care sufereau și suferă (căci mai sînt legiune și astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul și vopselele, ei „văd” o abstracțiune. Sînt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înțeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea, cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sînt oameni neguroși, închistați, blocați în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sînt dintre cei ce văd idei…cum proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sînt tocmai cei care „au văzut” idei. Adică abstracțiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeți, s-a spus iarăși. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicații complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viața fiecăruia ş.a.m.d. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poți rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Are „perspectivă inversă”, nu ea se află înaintea ta, ci tu te prezinți înaintea ei. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine….