Orice scris este un transcris. Adică vine din altă parte. Te caută. Litera arde. Litera ucide, litera arată. Litera conține totul. A scrie înseamnă a te lăsa sulițat de acest tot. În coasta stîngă. Visul de a fi transcriitor. Adică scriitor din transcendență.
⸭⸭⸭
Triumful lui NU în istorie (Nietzsche) eliberează omul nu de un Dumnezeu asupritor, stăpînul care face sluga hoață, ci de servituți mult mai viclene. Poate că marea viclenie a Ispititorului nu este luciferismul negator și orgolios, ci DA-ul călduț, împăciuitor pe care și Evanghelia îl acuză.
⸭⸭⸭
Marginalitatea artistului recuperează un alt fel de centralitate, neapărat teleologică. „Tu în colţ petreci cu tine” fixează exact locul artistului, acea piatră „…pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21.42)
⸭⸭⸭
Logica și rațiunea nu sînt totuși același lucru. Logica îmi impune să găsesc o entitate căreia îi dau numele de Dumnezeu, rațiunea caută zadarnic, fără să o poată găsi. Iar acest joc sublim de-a v-ați ascunselea îmi vine a crede că este însuși Dumnezeu.
⸭⸭⸭
Omul este funciarmente trișor. Adam se ascunde ca un copil care a făcut o poznă și vrea să evite pedeapsa, iar Dumnezeu îi strigă mustrător: „Adame, unde eşti?”, ca un părinte îngrijorat dar blînd. Grozăvia păcatului originar nu stă în alungarea din Rai, căderea în timp, cunoștința morții, ci în această relație paternă pe care rugăciunea supremă o reamintește și o întărește: „Tatăl nostru…și nu ne duce pe noi în ispită”.
⸭⸭⸭
Calendarul. Cîţi dintre noi, privind prin automatism catalogul impresionant pe care-l reprezintă un calendar creștin, realizează că el este cel mai impresionant op de etică? În felul acesta timpul nu mai este o neutră coordonată fizică, el se populează, revine la adevărata sa funcție: sînge viu în arterele universului.
⸭⸭⸭
Cine, pînă la urmă, este responsabil pentru tot răul din lume? Pusă astfel, întrebarea are ceva naiv — adolescentin, o voință de a reduce imediat totul (tot răul) la un singur numitor. Dar la fel de naiv este a-I cere lui Dumnezeu să intervină, reducîndu-L la ridicola funcție a lui deus ex machina. Dumnezeu ca un „superman”, zburînd în mantie peste zgîrie-nori! Deși, poate, rizibilul acestei imagini are și el înțelepciunea lui modestă și copilărească.
⸭⸭⸭
Flacăra mi se pare cel mai aproape de înțelegerea directă, tactilă, a dumnezeirii. Ea care „este și nu este”, se hrănește din sine și nu poate fi stăpînită, te obligă la o anume distanță pentru a fi prietenoasă. Fascinația flăcării, mysterium tremendum.
⸭⸭⸭
Răul trebuie spus, expectorat? Ar fi ca un fel de spori care l-ar ajuta să se propage? Mai degrabă răul interiorizat, secretizat, transformat în complex e mai rezistent, se uzează mai greu. Dar dacă am ști cum se propagă răul, l-am putea stîrpi cu ușurință?
⸭⸭⸭
Din punct de vedere etic, declasatul, tîlharul, ucigașul, vameșul pun mult mai multe și mai dificile probleme decît sfîntul. Primii n-au nimic de pierdut și au totul de cîştigat, sfîntul poate pierde într-o secundă totul (textele sapiențiale sînt pline de astfel de pilde) pentru a cîştiga ce? Pentru că el a reușit să abolească însăși ideea de „cîştig”.
⸭⸭⸭
Ezitarea este gestul întemeietor sau amurgul eticii? A nu se confunda totuși ezitarea cu neîncrederea în tine însuți. Puterea ezitării întemeietoare a unui Hamlet.
⸭⸭⸭
Ce înseamnă această goană nebună după fericire? Trebuie să te oprești (Aristotel) și atunci fericirea vine singură la tine.
⸭⸭⸭
Toate operațiunile creierului sînt acte de căutare. Chiar și cele mai improbabile, chiar și scufundarea în abisurile supra-reale și suprarealiste ale coșmarurilor.
⸭⸭⸭
Îmi imaginez tradiția ca pe o noapte prin care înaintezi. Ai nevoie de o lanternă. Mîna care dirijează fascicolul de lumină este prezentul. Nu vezi decît partea din noapte pe care o decupează acest fascicul. Prezentul este – deci – totdeauna cel care luminează trecutul și, dacă nu ținem seama de această dialectică, nu înțelegem nici prezentul, nici trecutul. Pe de altă parte, noaptea este totdeauna în față: prin ea înaintezi. Raza de lumină nu doar dezvăluie calea, ea este calea, căci numai pe ea înaintezi. Vai de cel ce nu are cu sine lumina! Temporal, tradiția nu este trecutul, ci viitorul, căci ea înseamnă temelie și legătură. Adică baza casei ce nu se poate înălța fără temelie de piatră și mortar. Și stînca pe care să fie așezată. Bun, și unde e soarele în această parabolă a întunericului? Nu este! Tradiția este întuneric pentru că esența ei este să se piardă. Este un caier enorm din care, cu greu și cu noroc, reușim să prindem cîte un fir. De al cărui capăt nu dăm mai niciodată. Numai misticii trec peste pedepsitoarea scindare a timpului, a timpurilor. Ei văd soarele, adică trăiesc simultan, fără amestec și fără despărțire, în prezent, în trecut și mai ales în viitor.
⸭⸭⸭
