Despre Căutare X

CATEGORIE 
mai 20, 2017

DESPRE CĂUTARE

X

O carte fundamentală a căutării, Ecleziastul. Și inima mi-am pus-o să caute și să le cerceteze cu înțelepciune pe toate cîte sunt sub cer; căci grea frămîntare le-a dat Dumnezeu fiilor omului, ca să se frămînte cu ea. Idei din această frază: căutarea se face cu inima; înțelepciunea își are sediul în inimă; căutarea înseamnă trudă, frămîntare, neodihnă, nu se oprește, ca valurile mării. (Șuvoaiele toate se pornesc spre mare iar marea nu ajunge să se umple; în locul de unde se pornesc șuvoaiele, acolo se și întorc, ca să pornească iarăși.) Și o sinonimie existențială evidentă în tot textul: frămîntare – căutare.

⸭⸭⸭

Împăratul este căutătorul de sens în această primă carte de filozofie pură a umanității, precizînd dintru început că această căutare este zadarnică. Ce folos are omul din toată truda lui, cu care trudește sub soare? Este, reluat cu insistență semnificativă, invocată truda (cuvînt folosit în text de vreo 30 de ori) supremă, chiar dacă zadarnică, din punctul de vedere al înțeleptului împărat. Nu există altă justificare a existenței omului sub soare. „Am studiat cu râvnă, ah, filozofia/Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,/Și din păcate chiar teologia,/Arzând de zel./Și iată-mă acum un biet nebun,/Cuminte ca și mai-nainte./În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor./De-atâția ani înțelepciunea o încerc,/Îmi port de nas discipolii/De-a curmezișul sau în cerc./Și văd că nu putem să știm nimic./Amărăciunea-mi arde inima în piept./Sunt, eu, ce-i drept, mai breaz și mai deștept/Decât acei magiștri, doctori, grămătici și popi /Toți împreună: scrupule și îndoieli/În cuget nu mi se adună./Și nici de iad' și nici de dracul teamă nu mi-e./În schimb nici bucurie n-am pe lume./C-aș ști ceva deplin eu nu-mi închipui/Și nu mă amăgesc că aș putea/Să-ndrum pe alții sau să-nvăţ pe cineva”. ( Goethe, Faust, trad. Lucian Blaga). Și Faust este Împărat (în sensul chiar din Yi King, Cartea Transformărilor), minat de același sentiment al zădărniciei înțelepciunii și „îndrumării” celorlalți. E, poate, limita dinspre modernitate a Ecleziastului.

⸭⸭⸭

 

Nu există, întru acestea, continuitate, nu este amintire pentru cele de la început, nici pentru cele de la urmă nu va fi amintire. Cercul căutării. Și prin ce se vestește această secătuire? Prin secătuirea de Sens. Cartea aceasta unică în Scriptură ne vorbește încă despre dispariția și limitarea sensului neluminat de sus. Cuvintele toate sunt secătuite: omul nu va putea să le grăiască , iar ochiul nu se va umple de privit și urechea nu se va umple de auzit. Deprivarea de realitatea Semnului.

⸭⸭⸭

Căutare de vînt este metafora absolută a căutării. Nici un tratat nu va epuiza vreodată sensurile acestei imagini a căutării. Mă feresc de cuvîntul deșertăciune. Căci el este celălalt nume al lumii, al în-făpturii, al omului și – firește – al tuturor căutărilor sale. Nume rotund. Iar cel ce sporește cunoașterea va spori durerea.  Propoziții sculptate.

⸭⸭⸭

„…m-am umplut de măreție și i-am întrecut pe toți cei care au fost în Ierusalim înaintea mea; iar înțelepciunea mea într-adevăr a rămas cu mine. […] Și mi-am spus eu în inima mea: de vreme ce soarta nechibzuitului îmi va fi sortită și  mie, atunci la ce bun m-am străduit să fiu înțelept?”. Căutarea se nivelează, se nulizează, cînd introducem în ecuație soarta. E valabilă numai aici. În această lume.

⸭⸭⸭

Nu creația progresează (ea este unică și irepetabilă), ci iubirea lui Dumnezeu crește, pe cît crește păcatul nostru. Și sporul acesta necontenit face necesară căutarea.

⸭⸭⸭

Căutarea naște timpul, secvențialitatea sa tripartită. Căci pentru toate este un timp. Spune acel excepțional capitol 3. Pentru toate este un timp. Adică: nu amestecați și nu retezați timpurile! Citiți-l! Dar: Am văzut frămîntarea pe care Dumnezeu le-a dat-o fiilor omului, ca să se frămînte în ea. Pe toate le-a făcut frumoase la vremea fiecăreia și a pus vremelnicia în sufletul lor, ca să nu afle omul făptuirea pe care a făptuit-o Dumnezeu, de la început și pînă la sfîrșit”. Perisabilitatea a toate cîte sînt face posibilă și necesară căutarea la capătul căreia se află Frumusețea. De aceea trebuie să ne bucurăm de vremelnicia și neputința căutării.

⸭⸭⸭

„Înțeleptul poate cunoaște lumea fără să iasă pe ușa casei”(Lao Tze)

⸭⸭⸭

Și cine știe dacă suflarea fiilor omului urcă în înalt și suflarea dobitoacelor coboară, în jos, spre pămînt? Și am văzut că nu este alt bine decît ca omul să se veselească de făptuirile sale, căci aceasta îi este partea; căci cine îl va duce să vadă ce va fi după el?”

⸭⸭⸭

 

 

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2017 Christian Craciun.
cross