DESPRE CĂUTARE

VIII

A înțelege și a căuta. În limbile romanice căutarea vine dintr-un etimon care ne duce spre cerc, a parcurge pas la pas. Căutare, în-cercare, încercuire, înțărcare. Și banalul search pe care-l avem în susul acestei pagini pe care scriu tot de acolo vine. Iar înțelegerea  ar fi, după același etimon latin, a culege cu mintea ta. Căutăm o sămînță bună pe care mintea o culege și o pune alături de celelalte. Conform parabolei, sol sîntem, mai bun sau mai rău, țărînă în care este aruncată sămînța, plămadă, aluat care crește sub țaicul duhului. Înțelegem…

⸭⸭⸭

 Deschide ochii! Începe căutarea! Închide ochii! Începe căutarea!

⸭⸭⸭

 Mă gîndesc la darul că logosul dacă nu s-ar fi întrupat, n-ar fi fost posibilă cunoașterea. Cum l-au cunoscut Apostolii pe Iisus, străbătînd Galileea, Samaria, Ghenizaretul, și cum îl cunoaștem noi. Ceea ce deșteaptă în noi cunoașterea, indiferent dacă este de cea diurnă sau cea nocturnă. Ceea ce călugării numesc trezvie,  un soi de vigilență care să audă „cum iarba crește”, să audă aripa duhului fîlfînd prin încăpere cînd nici flacăra lumînării nu se mișcă. Cunoașterea îmi evocă, nu știu de ce, acele cîmpuri întinse ale Toamnei, mirosind a praf, a ars și a ceva indefinibil care se numea bucurie.

⸭⸭⸭

Limbajul profetic este limbajul căutării după găsire. De aceea este atît de rar.

⸭⸭⸭

 Gîndurile sunt jivine îmbarcate pe arca Noetică spre a fi salvate. Mai bine zis tiparul lor, schema, ADN-ul gîndirii. Orice gîndire are ca scop un Ararat al certitudinii după potopul existenței căzute cotidiene și o reîntemeiere, „un joc secund, mai pur”, a speciei. Uscatul reprezintă Calea, rațiunea căutării. Apele sînt umiditatea instinctelor, subconștientul, formicația. Și Ulise se întoarce acasă, după o lungă rătăcire. Jocul secund  este reflectarea Înaltului în Adînc, a conștiinței în subconștient, a divinului în mundan. Este geometria re-venirii. Parousia.

⸭⸭⸭

Căutarea este metodă, cărare adică.

⸭⸭⸭

 Paradigma căutării o reprezintă drumul celor trei magi după stea. „A-ți urma steaua” este o degradare în mundan a unui act sapiențial originar. Expresia trimite la destin. „Ei doar au stele cu noroc” zicea personajul de dincolo de timp al poetului despre noi, cei de sub cer. Expresia puternică ar trebui să fie A urma steaua.  Fără posesiv. „Ce aventură temerară să mergi de la ce se vede spre ce nu se vede și să te întorci la ce se vede pentru a te înălța mai departe către alte orizonturi de realități…?” (Annick de Souzenelle)  Mai întîi că Magii vin din Răsărit, adică din viitor. Din Răsăritul ființei, pentru că ei ne arată ce trebuie să devină ea, și că i s-a născut ajutor. Ei știu că trebuie să se nască un împărat mare. Nu cunosc mai mult, dar atît este suficient.  Steaua este steaua lui, se arată și spune prin prezența ei: urmați-mă! Urmarea stelei duce la un loc umil, ieslea, dar mai ales la o transfigurare. După găsirea Locului, Magii se întorc pe alt drum nu doar din necesități epice, spre a nu se mai întîlni cu Irod,  ci pentru că ei sînt acum alții. Au văzut. Sfîrșitul oricărei căutări cată a fi această întoarcere spre sine, pe alte neștiute poteci. Niciodată pe aceeași. Nu este, după vorba lui Nietzsche, revenirea lui același. Aș spune că întoarcerea magilor este chiar opusul acestei reveniri a identicului, ei dispar din relatarea evanghelică la fel de subit cum au apărut, întoarcerea lor este, deci, ganz andere, (după analiza lui Rudolf Otto) cu totul altfel decît atunci cînd plecaseră după stea. Nu întîmplător sunt străini, alieni, pentru a sublinia această radicală diferență, absolută, dintre pornirea în căutare și întoarcere. „Așa sîntem  noi: meniți să ne schimbăm și în același timp să rămînem țintuiți în labirinturile noastre; siliți la o trecere, [Pesah n.m.] dar amînăm să o facem; creați pentru a fi liberi, dar căzuți în robie! În om se confruntă două puteri opuse, dar care rezultă din același principiu; una este un obstacol în calea celeilalte tocmai pentru ca aceasta din urmă să se desfășoare la maxim în spațiul uman; cînd ajunge la paroxism, una dintre puteri pune stăpînire pe Om și se identifică cu el. Omul nu-i pune calului obstacole ca să-l doboare, ci pentru a-l face să se depășească atunci cînd trece peste obstacole. După principiul artelor marțiale orientale, adversarul nu este niciodată dușman; el stă în fața omului pentru a provoca, prin împotrivirea lui, apariția unei noi dimensiuni a acestuia. Se poate astfel presupune că în Om zace un potențial imens; el poartă în sine acest „altceva” invizibil, necunoscut, cosmic, […]și acest „altceva” este alcătuit din forțe contrare; una poruncește și cealaltă se împotrivește, încetinește, amînă…” (Anick de Souzenelle).

⸭⸭⸭

 Steaua este un Semn, de bună seamă au văzut-o mulți, toți. Dar numai magii au înțeles. Au citit încrucișat, au țesut fulgerător textul. Steaua magilor este porumbelul Noetic, duhul „de viață dătătorul”, vestitorul uscatului, deci al Iluminării. Și au adus magii cinstirea cuvenită. Căutarea lor este – și așa trebuie să fie orice căutare – o împlinire. O regăsire. De știut, știau că se va naște Împăratul, dar acum au văzut. Și nu s-au mirat, nu și-au pus întrebări despre pruncul acela încălzit doar de suflarea animalelor. Au adus ofranda, în semn de re-cunoaștere, pentru puterea ipostaziată acolo. Miracolul de la capătul drumului călăuzit de stea este o dezvăluire. În ambele sensuri:  revelație și mărturisire. Ți s-a dezvăluit ceva și ai mărturisit ceva. Magii au ajuns în acel apex în care cele două pante ale dezvăluirii se întîlnesc.

⸭⸭⸭