Aflați că noi suntem cu toții de acord, orice lucru am spune… Unul lămurește ceea ce altul a ascuns, iar cel ce caută cu adevărat poate găsi totul”. Dintr-o carte de alchimie. Fraza ne atrage atenția că, finalmente, căutarea vizează ceva de dincolo de diferențe, vizează totul. Alchimia este prin ea însăși o alegorie a căutării absolute. Dar fraza este și despre carte, despre cum se alcătuiește cunoașterea prin cărți, chiar cînd ele spun lucruri contradictorii (și cînd nu spun?), ca un joc al căutării prin semne. Remarcabil optimismul gnoseologic al alchimistului nostru, neîmpiedicat de contra-ziceri.
Un filosof vorbește de „ad-urmecare”, căutare pe urmele… răbdurie, atentă, mereu la pîndă, decisă și decisivă pentru că nu există decît o singură lovitură. A merge pe urme… pe urmele jivinei (hermeneutica) sau pe urmele tale proprii, pentru că totdeauna ai mai fost pe acolo (maieutica). Da, căutarea ține, dintre simțuri, mai mult de miros decît de văz, cum ne vine a crede. Are evanescența adierii. E copil și podoabă și parfum: odor, odoare, odorant. Căutarea ca ad-urmecare este șansa găsirii odorului, a copilului sfînt și a comorii.
Filosoful îndrumător, înțeleptul era numit în grecește kathegemon, hegemon, cel ce conduce, cel ce arată drumul. Călăuza tarkovskiană, impulsul căutării diferit pentru fiecare, dar toți fiind, în fond, în același spațiu în aceeași „zonă”. Filmul este o capodoperă pentru că, deși cu toții caută același lucru, fiecare găsește ceea ce i se potrivește, iar călăuza nu e cel ce știe, ci cel care vede drumul în traiectoria pietrelor. Pentru că drumul nu este niciodată același!
Căutarea autentică este prin excelență tautologică, căutare a căutării, căutare a artei de a căuta, vînare de vînt, mișcare a spațiului în interiorul spațiului. Și a timpului în interiorul timpului. Plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte, spune poetul. Este chiar definiția poetică și profetică a căutării. A suspendării ei în intermundii. A energiei ei teribile, grefată pe o vulnerabilitate absolută.
Căutarea împinge lumea înainte: Cum o împinge, aceasta nu ne este dat să știm.
Ce este orizontul? Mai întîi: două trăsături preliminare: verticala privirii și depărtarea. Trebuie deci să fii om, vertical, și să privești mereu înainte, cît mai departe. Animalele nu au orizont, ele privesc în pămînt. Nici măcar vulturii, de la înălțimea lor, nu văd cerul, ci tot numai pămîntul. Acolo, la orizont, în marea Lui bunătate, Dumnezeu ne-a dat întîlnire. Locul în care cerul se contopește cu pămîntul este locul divinului, o iluzie (optică)… și tocmai asta e superb. Orizontul e un Semn al invizibilului. Atenție! – ne spune parcă divinul, – cerul coboară pe pămînt. Trebuie să fiți cu ochii țintă la „locul” acela, să înaintați pururi spre el, exact cu cît el se depărtează de voi spre a vă lăsa spațiu de libertate. Nu poți înainta în patru labe spre orizont, adică acolo unde te întîlnești cu cerul. Ce trist ar fi dacă locul acela ar avea o prezență efectivă, materială, precum strada care începe de la colț. Ai ajunge degrabă acolo și… ce ai face mai departe? Pe cînd așa, cerul sărută pămîntul într-o mișcare eternă, intangibil, chemîndu-te mereu să înaintezi spre el. Adică spre tine. Orizontul e hieroglifa formei supreme a iubirii.
Căutarea înseamnă a fi undeva. Nu poți porni căutarea de nicăieri. Mai întîi trebuie să te situezi. Să ai loc și sens. Nu există dinamism fără bază.
Motor de căutare. Vremurile recente au comis această invenție diabolică: motorul de căutare. Ea deturnează tocmai sensul primordial al căutării, care exclude tocmai Algoritmulcăutării. Oricît de complex ar fi acest algoritm, el nu poate găsi neașteptatul. E vorba de timp aici: căutarea să-i zic așa ontologică e funcțională în virtutea faptului că vizează viitorul. Ce găsește motorul? Informația trecută, deja stocată. Căutarea e formativă, motorul e informativ.
Dacă nu există undeva un rost, căutare este un cuvînt gol de sens!
(sursa foto: facian.org)
