AM PUS UN SENTIMENT PE BRONZ…
Sunt două feluri de a depăși lumea vizibilă spre transcendent: prin cuvînt și prin materie. Al doilea pare paradoxal, căci înseamnă a trimite, a expedia, vizibilul spre eternul invizibil. Primul pare mai firesc, însă doar atîta vreme cît considerăm cuvîntul ca o simplă emisie sonoră cu sens, de îndată ce ne aducem aminte că Însuși Cuvîntul s-a făcut trup, înțelegem că cele două căi sunt, de fapt, una singură. Despre o astfel de convergență este vorba în expunerile sculptorului Gabriel Sitaru. Despre o – improbabilă, dificilă, paradoxală – întîlnire între două limbaje: limbajul articulat al poeziei nichitiene și cel material al sculpturii. Ceea ce le unește este voința de „abstracție și intropatie”, ca să citez titlul unei cărți clasice. Altfel spus, o abstractizare a imaginii poetice s-a cerut tradusă în abstracția construcției din metal sau marmură. Întru aceeași emoție. Cum se petrece această alchimie? Prin simbol. Simbolul însuși este un loc privilegiat al întîlnirii, este engrama lumii noastre scindate. Sensul originar al lui symbolon este punerea împreună – spre recunoaștere – a două jumătăți tăiate dintr-o monedă, amuletă etc. Această recunoaștere între versul lui Nichita și formele sculpturale, vocile materiei, dialogul permanent dintre ele constituie interesul acestei expoziții.
Gabriel Sitaru nu ilustrează pleonastic poezia lui Nichita, ci încearcă să îi vizualizeze rădăcina arhetipală. Sînt cîteva forme predilecte la care apelează: sfera, cubul, elongația hiperbolei (în sens geometric) care se combină între ele. Acum, poezia lui Nichita însăși are, de foarte timpuriu și tot mai accentuat, pînă la a deveni centrală în ultimele volume, ca interogație centrală chestiunea limbajului. Pe de altă parte, puțini poeți sînt mai concreți în verbul lor decît Nichita: obsesia osului, a pietrei, a anatomiei umane, a trupului, a pămîntului, a materiei dure pe care numai ochiul lui Homer (adică văzătorul de invizibil, eminescianul ochi „care-nchis afară înăuntru se deșteaptă) o poate șlefui, trimite aproape cititorul acestei poezii să se gîndească la sculptură. Dar cum se gîndește sculptura la poezie? „Ghemul” acela atotprezent în aceste opere, de cele mai multe ori suspendat întru ascensiune, în altă parte odihnit pe cubul-pămînt (făcut din granit), este sfera-cerc, este cerul conținut în chiar mișcarea ascensională spre el. Acele arcuri, tensiuni plastice (precum în Îndoirea luminii, Subțirea pasăre…și multe altele) dau întregii expoziții un fior dinamic excepțional. Nu sînt sculpturi cinetice (deși conțin componente ce se pot mișca) dar sugerează o mișcare continuă. Este foarte mult aer în expoziția lui George Sitaru; structurile filiforme numeroase par a se sprijini pe văz-duh (femininul este sugerat, mai ales, printr-o astfel de curgere a părului-fluviu-timp-aer), elanul ascensional, reducerea formelor plastice la două, trei semne fundamentale mi-au dat, nu știu bine de ce, o senzație de bucurie. Poate tocmai prin această simplitate, capacitatea ascezei formale întru esențial, care eliberează materia și o lasă să fie văzută. (a fi privit este o altă obsesie nichitiană. „Dar mai înainte de toate, noi suntem semințele, noi suntem cei văzuți din toate părțile deodată, ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi”).
Cosmologia simbolică ne spune că, deasupra chiar a îngerilor și a cerurilor, stă planul Înțelesurilor. Orice artist încearcă să ajungă „acolo”. Dialogul dintre limbajul abstract (id est epurat de discontinuitățile zilei, vezi a zecea Elegie) al poeziei și limbajul sculpturii abstracte (nu este acesta, oare, un neinocent oximoron?) impune traseul acestui minunat expozeu plastic. Descriind, în Lecția despre cub actul paradigmatic al unei „sculpturi absolute” (n-am cum s-o numesc altfel), poetul încheia, senzațional, prin a o readuce în lumea imperfecțiunii „reale”, dar și asta tot printr-un act al voinței demiurgice a artistului. Pentru că, nu-i așa?, trebuie cerută iertare cercului, adică perfecțiunii. Gabriel Sitaru are această umilință a iertării față de Frumusețea perfecțiunii geometrice. În artefactul care răspunde plastic distihului celebru: „plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte” artistul așază pe un postament paralelipipedic masiv de piatră albă un „cap” („prins” de postament printr-o tijă lungă), închipuit printr-un cerc metalic, avînd abia sugerat „părul”, în interiorul căruia chiar „plutește” o floare de tei. Senzația de imponderabilitate, în ciuda materiilor grele, este remarcabilă. De altfel, încadrarea pe care o are globul/pămîntul mai mereu în aceste constructe este una profund semnificativă, el apare fie ca sprijin, fie ca elan spre cer. Săgeată, precum în acea siglă a sacrului N, monograma de la numele poetului, care conține, poartă cu sine spre Ținta absolută, imaginea pămîntului. Superb elogiu adus puterii poeziei, artei în genere, ca vizînd pururea Cerul.
Expoziția lui Gabriel Sitaru este o sintaxă elaborată, aduce înțelegerea la temeiul simbolului, în aceeași măsură poetic și plastic, propunîndu-ne un splendid dialog al imaginilor comune celor două limbaje.
Bunavestire 2017