POEZIE

CATEGORIE 
februarie 21, 2017
          
SFUMATO




          De la romantici, și mai abitir de la moderniști încoace, știm că „în orice lucru doarme visând neîntrerupt un cântec”, și este dat poetului să-l descopere. Iar „lucrul” devine din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne apropiem și apoi depășim modernismul, o prezență în sine, pe măsură ce „cântecul” se estompează. După cum, dacă se poate face poezie din orice, nu orice merită transformat în poezie.

Revoluția poetică adusă la noi de optzeciști ține, în primul rând, de această aducere în prim plan a „lucrului”, refuzându-i semnificația, alta decât simpla  lui existență. E nevoie de această minimă periodizare, teorie, pentru a contextualiza potrivit această poezie. Ioana Geacăr este unul dintre poeții cei  mai personali ai generației 80. Discretă, fără să publice mult, dar având ceva de șlefuire maximă în fiecare volum și de salutară independență față de programe, ea propune o autenticitate admirabilă. Recviem pentru nuca verde (editura casa de pariuri literare 2015) este un „cinematograf interior” în care decupajul imaginilor cotidianului trece singur în metaforă. Cum voi arăta și mai departe, tehnica autoarei este una esențialmente cinematografică, aici montajul imaginilor. Poeta are ceva din acuitatea simplă a unui grădinar japonez, lucrează mult cu „golul” semnificativ, dar și o solemnitate „rilke-ană” a rostirii, și întâlnirea acestor două  poetici construiește un lirism de o paradoxală forță. „de pe balcon// privesc cum obiectele se scufundă/ în întuneric – un catarg în vârtej/câteva luminițe mai clipocesc/învârt lingurița-n cafea/ca-ntr-un trandafir/am tot timpul din lume/pe oasele de pește de pe platou/se sparge o bulă de lumină/cândva o să ajungă la mine”. Și titlul volumului iese din aceeași tensiune a contrariilor: nuca verde e doar o clipă a naturii, dulce amăruie, necoaptă, și măreția unui recviem vorbește exact despre o posibilă transfigurare/metamorfoză a ei în ceva important. Ca și despre moarte, prezență permanentă, dar deloc retorizată, în text. Ioana Geacăr are o formidabilă acuitate a privirii, ea vede nu idei, nici măcar sentimente, ci un fel de suspendare a timpului în imagine. Știu întâmplător că este și un fotograf pasionat, și lucrul ne ajută să înțelegem mai bine această poetică a „clipelor suspendate”. Este o poezie a suspendării mișcării, a instantaneului, a secundei încremenite, oamenii plutesc într-un balon care se poate sparge în orice moment. E o lume într-o bulă de săpun: „stau în fereastră și văd/cum moare planeta”. Poziția arhetipală a poetului. Apare foarte des, metaforă obsedantă, imaginea împușcării: paginile 12, 29, 58, 62 de exemplu. („în fond toți am împușcat pe cineva măcar cu o pușcă de jucărie”). Slow-ul acesta este modul preferat de sugerare a unei mari singurătăți, a unei granițe mereu resimțite dureros între eu și lumea înconjurătoare, nici măcar înfiorătoare, nici măcar scenă existențialist infernală prin raportarea la  ceilalți, nici măcar ostilă, pur și simplu indiferentă. Parcă îmi amintește acea faimoasă scenă mută a jocului de tenis din Blow-up al lui Antonioni. Sau insignifianta pungă de plastic purtată de vânt, filmată minute lungi, din American Beauty. Nu întâmplător dau aceste exemple, pentru că vizualul are o funcție aparte în această poezie. Care insinuează o discretă, delicată, dedublare: pare că poetul este – simultan – cel ce trăiește și cel ce se privește din afară pe sine trăind. „…oriunde intru/am senzația de corp străin/deasupra mea năvălește o materie densă/cu o singură calitate: apasă…”. În mijlocul unui macabru dialog despre cea mai potrivită cale de sinucidere apare, brusc, intruziunea realului indiferent, o lăcustă „urâtă”, cu cap de cal. (p.39) Prin aceste juxtapuneri de planuri este obținut efectul poetic de real. Aerul capătă densitate, consistență de materie ponderoasă: „plămânii mei sunt un fluture fosforescent/trebuie doar să trag rapid de vertebre să iasă”

„eu văd tablouri de bruegel cel bătrân sau/hieronymus bosch în jur”, mărturisește ea, „rezist încasez ca un aparat/de înregistrat/clipa de acum am s-o trăiesc abia mâine”. Încetinirea prin imagine a  timpului, despre care vorbeam, are un efect de amânare a „trăitului”, o amânare tragică, dureroasă. Pare să fie aici un rost al poeziei, esențial în această viziune, de amânare a clipei, care se dedublează, cea de acum este mereu incompletă, în așteptarea celei de mâine care să o împlinească. Acest amestec de putere și delicatețe, ține de un instinct poetic foarte precis, un fel de jiu jitsu care lasă imaginile să ne impresioneze prin propria noastră greutate a gândului. „scot capul precaut pe fereastră/cum tragi de sertarul cu morți de la morgă”. Un inventar de gesturi simple, ale cotidianului, intră în acest spectacol al intimității rănite, gesturi care exprimă mai totdeauna înstrăinarea: „sunt cusută într-o piele străină”. De multe ori, efectul poetic de distorsiune a realului este obținut prin juxtapunerea de imagini: „aer torid/obiectele se scufundă ca înghețata-n cornet…unghiile mele date cu ojă îmi transmit semne prietenoase/de pe trotuar/o omidă iese din plasa cu piersici/și merge și merge și merge/zâmbim complice/la a treia persoană din stație o femeie/zâmbim știi poezia e formă de viață o vietate din asta o specie vie ne/caută ne ia cu asalt ne umple aseară pe geam/a plonjat o lăcustă o chestie filiformă cu ochi bulbucați își lingea lăbuțele/ca o mâță/și merge și merge și merge omidă cărnoasă nu vorbim nu mișcăm/până la sandală și urcă și urcă urmărim urmărim urmărim/pe pulpa sinuoasă pe sub fusta mulată femeia începe să miște discret din/picior”. Această poetică a (aparent) derizoriului, a arghezienei boabe și fărâme, are totuși, alte funcții existențiale și poetice decât în modernism. Nu de o simplă descriere este vorba, de o îmbogățire conformă unui „principiu al listei” a recuzitei poetice, a  vocabularului. Ci de o sur-prindere a poeticului cotidian în neașteptate implicații lăuntrice. Un anume cinism, specific weltanschauung-ului post modernist, lipsește cu desăvârșire, revolta e reprimată, poezia e „sculptură în apă”, „poezia e pe afară”. Lumea asta se prăbușește, dar nu cu spulberări de mari catapetesme, ci cu o amorțire resemnată. Teatrul de umbre al lumii se perindă prin fața ochilor poetei ca un „memento mori pe al istoriei plan”. „degeaba îți acoperi urechile/zgomotul cel mare e înăuntru”. Teroarea cotidianului, atât de marcată la companionii de generație, se manifestă aici la nivelul lucrurilor imponderabile. Minimalismul artei contemporane i se potrivește de minune Ioanei Geacăr ca un mod firesc de exprimare anti-retorică, discretă și, în același timp, tăioasă.

Orașul poetei (există aici o geografie imaginară urbană) are ceva oniric prin acuitatea percepției, izolarea hiperbolică a detaliului, mișcarea continuă a „camerei de filmat” lăuntrice. „pe stradă nu e nimeni/un bar cu tipi/nu-și spun nimic/lângă fereastră un om pe care se așază praful/[excepțional vers! N.m.]întoarce capul odată cu mine/pe masă flori de plastic și zeul lor”. Sau, în același sens: „un șir de oameni pe bulevard cu câte un scaun pe cap/se uită la noi ca la niște ciudați/pun mâna pe telefon mișcă buzele brațele toți odată/eu o să râd ce-o să râd și tu să mă oprești”. Spațiul acesta bolnav de o boală fără nume este un spațiu mut. „Filmul” Ioanei Geacăr e un film mut (cf. versurile de mai sus), deloc o comedie, un film în care lipsește comunicarea. Eul stă suspendat într-o tăcere în care caută Semne, dar în care nimic nu îi vorbește cu adevărat. În ciuda aparentei simplități, nu este o poezie care se înțelege ușor. Ca și „realul” (ce cuvânt magic!) are o pojghiță care te face să crezi că ai prins-o și tocmai atunci ea îți scapă printre degete. Poezia tăcerii care transfigurează exploziile lăuntrice este, sigur, la antipodul urletului de megaboxe a ceea ce este socotit azi o anume vogă artistică superficială. De aceea îmi place poezia Ioanei Geacăr. Să băgăm de seamă  că volumul începe cu sfârșitul, primul poem, The end îl voi cita aici în întregime, pentru că el conține „trailerul” întregului volum: „stau în fereastră să văd/cum moare planeta/un porumbel vine spre miner se izbește de geamul închis/de-a lungul drumului comerciante de fructe mici de pădure/levitează cu o aură vineție”. Ar merita o analiză detaliată aceste șase  versuri, de la sentimentul obștesc escatologic, trecând prin funcția de observator izolat, însingurat, a poetului, până la aneantizarea funerară a sacrului (aura vineție).

Învățăm să ascultăm vocile tăcerii în poezia Ioanei Geacăr. Care plutește spre noi astfel: „cuvântul pe care-l voi rosti acum/se va-nchide-ntr-o bulă de aer”.

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2017 Christian Craciun.
cross