Horea Paștina

CATEGORIE 
februarie 3, 2017

LUMINA  ȘI  HARUL

   Muzeul județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” a găzduit în luna noiembrie 2016 o amplă retrospectivă (în jur de 150 de picturi, acuarele, desene) a pictorului Horea Paștina, cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Prilej de a revedea de visu operele acestui mare pictor contemporan, dar și de a medita (este vorba de o pictură esențialmente meditativă) asupra lumii noastre. Curatorul expoziției a fost criticul Mircea Oliv, textele din caietul de prezentare îi aparțin, ca și lui Florin Sicoie și pictorului însuși.

Nu încerc să fac aici o prezentare a grupului Prolog, nici măcar a expoziției întregi, încerc doar să desprind câteva idei plastice din răspunsurile pe care ni le oferă pictorul. Incipitul, să zic așa, din prima sală, consta în cele două pânze uriașe, așezate față în față, cea cu masa pe care se află 5 pâini și 2 pești, adică Hrana totală, și cea cu imensul câmp de crini (toată pictura sa poate fi așezată sub versurile bunului prieten Ioan Alexandru: „Lumină lină, lini lumi/Răsar din codri mari de crini…”). E o intrare inițiatică, te afli prins între cele două imagini, treci o portă, un prag; inițiatică pentru că ne impune cu smerenie de la început un cod al dialogului vizual. Horea Paștina, pictează tocmai aceste „lini lumini”. În paloarea sa coloristică încearcă refacerea unui fel de transparențe originare a lumii. E o smerenie fundamentală a acestei picturi care nu vrea să se arate  pe sine, ci să arate lumea, natura. „Fără a privi lucrurile în mod rece, neutru, încerc să le pun pe ele în valoare” mărturisește pictorul. Aș sublinia antiromantismul programatic al acestei picturi. În sensul deprivării de orgoliul creator, nici vorbă de concurența făcută demiurgului. Aici, simplu, creatorul se supune, încearcă prin imagine să înțeleagă doar unicitatea și frumusețea creației divine, ca etern corp al slavei. De altfel, titlul sub care este construită această expunere este versul psalmic „Fericit poporul care cunoaște strigăt de bucurie”.

Scris pe tabloul uriaș care sugerează hrănirea masselor în pustie, deodată cu Cina cea Tainică. Este cumva împotriva modei să vorbești azi „poporului” despre fericire, despre  bucurie. Un rost ascuns al artei este, în viziunea pictorului, tocmai reînvățarea acestor cuvinte simple. Când este „atâta frumusețe, folos și rost în jur” pictorul este chemat să le descopere și să le transmită, să fie un observator modest al naturii ridicată la simbol. Pentru că simbolul este origine, este rădăcină, ca atare stabilitate. „Metodă pentru înțelegerea imaginilor, simbolurilor etc. Nu încercarea de a le interpreta; a le privi până ce izbucnește lumina. Dumnezeu nu a putut crea decât ascunzând-se. Altfel totul ar fi el”. (Simone Weil) Simbol, nu alegorie: pâinea lui Paștina este chiar pâine, floarea este chiar floare, cana este cană și dealul, deal. Pictura face, înțelegem, lucrurile să fie ceea ce sunt. Horea Paștina pictând meditează  la ceea ce se vede prin lucruri. La ceea ce le animă. Pentru că anima aceasta nu este altceva decât Duhul însuflețitor. Și duhul se cere captat pe pânză. Ca de pildă în acea cană fără toartă, obiect umil, neîntreg, aflat în plină slavă, o adevărată rugăciune pictată. Privind tablourile, mi-a venit în minte acea zguduitoare carte creștină Greutatea și harul a lui Simone Weil. Imponderabilitatea obiectelor picturale ale lui Horea Paștina se descifrează de minune în dialog cu fragmentele despre har ale scriitoarei: „Există o singură greșeală : să nu ai capacitatea de a te hrăni cu lumină. Această capacitate o dată abolită, toate greșelile sunt cu putință”. Lumina, ca materia rerum a pictorului. De altfel, dacă observăm prezența insistentă a temei viței de vie și rodului în tablourile lui Paștina, apoi ne uităm în dicționar și vedem că materia însemna etimologic lemnul cel nou al viței după altoire, ni se deschid căi nesfârșite de meditație despre lumina și harul care coboară peste aceste pânze.

Cei dinainte au făcut o fântână, cunoscând unde este apa. Dacă o părăsim, ea este năpădită de buruiană și căutăm apa unde nu e. Trebuie să ne străduim să păstrăm această fântână, care conține apa adevărată, în stare să ne astâmpere setea, căci ea este viața noastră și sorbind din ea ne păstrăm și ne dezvoltăm pe noi înșine”, notează pictorul. Creștinismul picturii lui Horea Paștina nu este unul de proclamație (nu rețin să fi văzut vreo cruce de exemplu), ci unul de asumare. Crinii sau irișii uriași sunt evident ad-mirări (aduceri la mirare) în fața splendorii creației. Când bunul Ioan Alexandru ne vorbea în facultate, în stilul lui (auto)mistuitor, despre rost și rânduială ne oferea o perspectivă de care un tânăr de acum 40 de ani era cu totul lipsit. Despre același mod de așezare a lumii în rânduială, după o ordine arhetipală, povestesc pânzele lui Horea Paștina. Dealurile acestea estompate, topite parcă în textura pânzei, potirele sau ciorchinii de struguri ne fac să ne gândim la o pictură liturgică. Iar țesătura geometrică de linii, un caroiaj foarte discret care marchează multe dintre tablouri subliniază principiul ordinii geometrice în univers.

Mă gândesc că un pictor cu o asemenea filozofie a creației este pândit de pericolul panteismului. A-l vedea pe Dumnezeu în fiecare element al naturii. Nu este cazul acestei picturi, tocmai datorită stării de rugăciune în care se află. Soluțiile plastice sunt căutate în vederea descoperirii frumuseții tainice a lumii. La urma urmei, între măreția crinului sau a irisului și orice buruiană umilă nu există diferență substanțială, toate sunt de sub cruce. Și astfel le pictează Horea Paștina. „Umilitatea e refuzul de a exista în afara lui Dumnezeu. Regină a virtuților”(Simone Weil).  Sacrul se arată pe sine pentru a ne dărui. Suntem fructele darului. Grădinile, ca miraculoasă amintire de aici a paradisului, pe de o parte, obiectele umile ale casei, pe de altă parte și dealurile reduse la o linie a unui grafic divin topit într-un aer care se vede alcătuiesc un triptic tematic.

Pictor al luminii neapropiate,  Horea Paștina lucrează întru sporirea bucuriei, a harului. Este o pictură a descoperirii prin amintirea că trăim într-o grădină. Din care, poate, nici n-am fost alungați, doar ni s-a acoperit privirea pentru a nu o mai vedea.


14.01.2017

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2017 Christian Craciun.
cross