CATEGORIE 
decembrie 6, 2016

OPERATORUL EXISTENȚIAL

Moto: Cât va mai dura noaptea acestei lumi?

Gnoza

           

Der Weltschmertz, l´énnui, la nausée, the spleen… câte cuvinte similare or fi existând în limbile europene pentru a numi ce? Prozatorul Leonard Oprea ridică balcanicul lehamite la puterea de a dialoga cu aceste cuvinte internaționale. Pentru el, lehamitea este starea de întârziere în mundan, de care vrei să te desprinzi, pentru că te-ai săturat, dar nu ai destulă energie, și din care nu există salvare decât prin credință. Aș mai putea adăuga la cuvintele de mai sus și insidiosul acedia, boala călugărească, vidarea de sens dintr-un prea plin al sensului. Pericolul de a te odihni în perfecțiune. Trebuie să iubim viața mai mult decât ceea ce ea înseamnă….îl citează romancierul pe Dostoievski. Cartea de față[1]este o urmare a Trilogiei lui Theophil Magus, în special a  ultimei părți: Meditații și respirații.       

            Avem un existențialism românesc. Cu rădăcini vechi, nu imitativ, fenomen paradoxal de sfârșit de eon istoric, dar apărut la un popor tânăr. Existențialismul este un termen de rafinament final, specific marilor culturi, obosite de monumente și de întrebări și intrate într-o „eră a comentariului”, „joc cu mărgele de sticlă”, proliferare bacteriană a textelor secunde. A existat un existențialism românesc interbelic, numit de Călinescu filozofia „neliniștii” și a „aventurii”. Literatura „experiențelor”. Care a mai ieșit la lumină, când și când, chiar și în epoca neagră de după. Leonard Oprea aduce în prezent o astfel de scriitură. Cartea de față, cu o compoziție insolită, este o meditație fragmentară, acompaniată de compacte haikuuri, asupra condiției umane, credinței, jertfei, terorism, singurătate, lipsa de orizont a cotidianului ucigător prin automatizarea existenței, pornografie, iubirea de Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu, degradarea limbajului cotidian, femeie, atotprezența Răului ș.a.m.d. Un torturat de întrebări, se aude din texte scrâșnetul încercării de a se elibera din lanțuri. Sigur că între „principiul” existențialist conform căruia ceilalți sunt infernul și incondiționala iubire creștină față de Aproapele („Și cine este aproapele meu? Luca 10.29) este o prăpastie. Pod de cuvinte se construiește peste ea prin astfel de cărți meditație.

            Theophil Magus este un fel de Moș din Carpați (călugărul Ghelasie). Prezență magică, dincolo și dincoace de istorie, adică de limbaj, îl avem aici doar prin aceste gânduri frânte și imagini poetice… lehamite a limbajului, și el epuizat în fond, întors spre o zare în care nu-și pierduse legătura cu transcendentul și nu era redus la simpla funcție referențială. «Cei care nu au trăit vreodată conștienți ori conștient își refuză trăirea deplină a bucuriilor simple – sunt deplin străini de pacea lăuntrică. Da, sunt înstrăinați de Iisus Christos. Deci, fără îndoiala, sunt străini de Iubire, fără de care „… eu sunt nimic“. „… sub creanga de pin/în apus – spuma din val/sărută stânca…“». Acesta este tonul fundamental… Pentru o astfel de literatură sapiențială, ar fi prezumțios să vorbim despre „actualitate”, „noutate”, „inovație” și alte concepte arogante. Acest tip de text presupune o adeziune inițială necondiționată, și abia apoi se poate discuta dinlăuntrul acestei acceptări. Cartea emană forță, lehamiteanu se confundă cu lenea ideii. Mă întreb dacă este un concept creștin sau poate intra chiar în rândul păcatelor de mărturisit la spovedanie. Sau este chiar „teritoriul luptei”, la urma urmei asta este existența.

            Leonard Oprea vrea să ridice lehamiteala rang de operator existențial, asemenea dorului. Ne putem întreba, de exemplu, dacă ciobanul mioritic (acest Abel strigat din moarte de Maica lui) nu s-a lăsat jertfit nu dintr-un abstract „fatalism”, ci din mult mai concreta „lehamite”. La ce să mai trăiești într-o lume în care Fratele te poate ucide în orice clipă? Cum să trăiești în suspiciune, apărându-te, ridicând ziduri, privind bănuitor pe fiecare pe sub sprâncene? Mai ales când „aproapele” meu este în număr de peste 7 miliarde…

            Sunt incizii în lumea contemporană, descrieri, povești, mici parabole, meditații teologice, gânduri fulgerate de voința de liniștire. Isihia. Lehamitea poate fi, mă gândesc acum, și asta: lepădarea de tumult. Un fel „Ocean Point”, colț de rai pe care îl căutăm, îl visăm, îl regretăm fiecare. Este o carte despre „nostalgia paradisului”, tot mai acută pe măsură ce ne îndepărtăm apropiindu-ne de el. Autorul a găsit o formulă, dincolo de strictețea genurilor  literare, de a exprima situația (cum spun existențialiștii de școală) omului în lume. Aruncarea lui în lume și nădejdea (de nu certitudinea) mântuirii. Nu interesează rigoarea teologică a textului, și probabil că un teolog acribios ar putea găsi destule pietre de poticnire. Cartea trăiește prin tensiunea meditației și asumării existențiale. „Iubirea este șansa de a afla cine – nu ești./Moartea este șansa de a afla – cine ești./Oricum, Dumnezeu este șansa”. Theophil Magus este în această carte doar o voce întrebătoare. Cea care ridică întrebarea spre cer, precum vântul nisipul pustiei Asceților. E vocea lui Iov și a Ecleziastului, voce profetică adesea și uneori rugătoare. „Tăcerea nu poate fi decât lăuntrică. Fiindcă Dumnezeu nu vorbește, cuvântă. În șoaptă… foșnet de mătase… abia vălurită…În șoapta cea tăcută”.

            Care este locul lui Leonard Oprea în peisajul încă nesolidificat al literaturii noastre din ultimele decenii? Putem spune doar că nu-i pasă de această chestiune. Încă de la debut a fost un spirit rebel, dintre cei pentru care cuvântul este și aloe și foc. Nu intră în „tendințe” nu doar tematic și stilistic, ci mai ales prin forma de a-și asuma crucea cuvântului. Este fundamental un gnostic, un torturat de problema răului și un peregrin al Istoriei. Adică al drumului nostru, prin timp, spre Mântuire. Un  Cioran creștin, incapabil să-l accepte pe „Demiurgul cel rău”, dar la fel de radical în a demasca turpitudinea existenței cotidiene. Survenită din Cain, cel care atât s-a urât pe sine, încât l-a ucis pe fratele său pentru a face iremediabilă ruptura dintre el și Dumnezeu. Cum spune autorul într-un fragment: problema nu este dacă ajungi în iad sau nu, ci cum să evadezi din iad. Iată formulată tranșant dostoievskiana chestiune a existențialismului.    Îmi plac Înțelegerile din ultima parte a cărții (Sinusoide). Numerotate, ca variațiuni la un text dat, ele sunt un fel de a ne vorbi despre multitudinea de interpretări posibile ale unui arhi-text fundamental, în acest caz textul lui Nietzsche. Și nu numai, pentru că nu există creștin autentic pentru care memoria să nu fie o calitate fundamentală, autorul nostru depune, în câteva eseuri tulburătoare, mărturie despre chestiunea crucială (exact!) de azi a terorismului. Publicate, cum spune autorul, între anii 2001-2004, aceste observații sunt de o înspăimântătoare actualitate. Ele se cuvin citate din perspectiva Salvării…termen occidentalizat al Mântuirii, dar nu numai. Pentru că nu este vorba doar de a-ți identifica aproapele… Societății occidentale înseși pare a-i fi lehamite de a se mai apăra. Nu mai este nimic înlăuntrul zidurilor Ilionului, de vreme ce de decenii gândirea evacuează de acolo tot ce se numește valoare. Când nu-ți mai rămâne nimic,   îți rămâne Dumnezeu, la asta meditează Theophil Magus.

            Câteva cuvinte se cuvine să fie spuse și despre limbajul cărții. Dintru început ai senzația că ești prins într-un torent, sunt multe registre, niveluri, o complicată muzică interioară pentru care se cere ureche exersată. Scriitorul nu se ferește nici de lirism, nici de imprecație, nici de aforism, nici de descriere naturală. E un fel de demnitate redată a unui limbaj față de a cărui putere îți trebuie maximă deferență.         Pentru că o întreagă secțiune a cărții este dedicată acutului comentariu al Nietzsche-anului Dumnezeu a murit!, aș lega asta – prin energia lehamitei – de chestiunea limbajului. Pentru că, atâta vreme cât mai avem limbajul, Dumnezeu e viu în el! Numai ucigând limbajul, prin sărăcire, ne scufundăm în mormântul uitării. De noi înșine, de esența noastră fixată întru eternitate în Logosul întrupat. Întâlnim astfel una dintre temele repetitive ale cărții: cea a rugăciunii, a misticii. Theophil Magus este un mistic, și mă gândesc la celebrul început al Prefeței lui Paul Claudel la volumul de Opere de Arthur Rimbaud din 1929: „Arthur Rimbaud fut un mystique  à l´état sauvage, une source perdue qui ressort d´un sol saturé”. Cuvântul cheie de aici este sălbatic.Acest tip special de „sălbăticiune mistică” îmi place în ultimele volume ale lui Leonard Oprea. Cum să trăiești, în lumea de azi, alături de și pentru Iisus Hristos? E întrebarea pe care și-o pune scriitorul panoramând problemele lumii noastre. Astăzi nu se mai pune problema a te retrage din lume, ci a te retrage în lume, căci lumea însăși este  un imens pustiu… Scriind despre lehamite, Leonard Oprea a încercat o astfel de întoarcere către originea lumii de azi.

           



[1]Leonard Oprea, Lehamitea lui Theophil Magus, ed. Eikon, 2016, Postfață Mirela Roznoveanu, Vladimir Tismăneanu, Ilustrații după Capriciile lui Goya.

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2016 Christian Craciun.
cross