Intrărin în labirint

octombrie 28, 2014


            PREFAȚĂ LA EDIȚIA a III-a
           
Această cărțulie are, se vede, o soartă mai bună decât, poate, ar fi meritat-o. După ce manuscrisul, odată predat prin anul 2000, a așteptat vreo cinci ani până la apariție, la editura Libra, cartea a primit premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în anul 2006. Destul de repede mi s-a solicitat o a doua ediție, care a apărut în 2011 la editura Dacia XXI, adăugită cu câteva texte. Acum, editura Eikon din Cluj îmi propune reeditarea ei într-o serie de autor. Asta înseamnă că ea are ceva de spus încă. Între timp s-au mai adăugat, sigur, alte meditații și alte texte despre limbaj și imagine și literatură. Ele au migrat, firesc, spre noi proiecte existențiale și editoriale. Mă uit peste aceste notule diverse, de la eseul argumentat la sentența lapidară, și mă frapează acum eclatanta lor inactualitate. Nu le pasă de mode, de trenduri, de metodologii, ci doar te tensiunea eternă și actualizabilă a unor întrebări. Sesizăm mai greu că schimbarea cea mai profundă care se petrece în lumea noastră, prin noi, este exact una la nivelul limbajului. Adică al cromozomului fundamental, de sens, al ființei noastre. Nu cred că se schimbă nici durata zilei, nici polaritatea celor doi poli magnetici ai pământului, nici măcar clima. Dar sigur se schimbă limbajul. De aici disperata nevoie de sens a lumii noastre. Structura „en miettes” a eseului meu dă involuntar seama tocmai despre această pulverizare valorică, morală și, mai ales, semantică. Dacă lumea tradițională avea o coerență, de la ritualul traiului zilnic la „principiile estetice ale operei de artă”, lumea recentă exploatează fuga spre roșu, depărtarea de centru, comprimarea timpului la secunda plăcerii, indistinctul, abolirea criteriilor, limbajul care nu (mai) înseamnă nimic. România de după 1990 (majoritatea eseurilor sunt scrise în febra acelui interval) probează din plin paradoxul acestei anomii vesele și aparent foarte dinamice. A unei țări care exploda plină de speranță că totul este posibil, după o jumătate de veac de eclipsă istorică, și descoperea cu stupoare că lumea în care își dorea să intre este o lume de-semnificată. Un sens e mai bun decât niciun sens, de aici apariția uimitoare a „nostalgicilor iepocii”. Din acest punct de vedere, paginile ce urmează pot fi citite și ca niște fișe de observație ale unui timp, din păcate interesant, pe care ne-a fost dat să-l trăim. Ele conțin, ca atare, de toate, și idealisme și naivități și depresii și diagnostice pe care timpul le-a infirmat și altele pe care le-a confirmat, și opțiuni personale, ale unui observator marginal, „spectator neangajat”, dar atent, al trecerii noastre prin lume.
            Debutul acesta întârziat reprezenta și un orgoliu al singurătății căreia îi sunt egal indiferente și modele, și tendințele, jocurile de putere și de imagine etc. și care își putea permite ca atare luxul atât de rar și greu plătit de a spune, corect sau greșit – dar asumat, ceea ce crede. Parfumul discret polemic al unora dintre texte vine și dinspre această situare marginală, atipică, dar favorabilă pe termen lung. Distanța observatorului devine și ea, în anumite contexte, necesară, ba chiar un avantaj. Nu e departe ziua, de nu va fi venit deja, în care, după vorba lui Cioran citată și aici în carte, nu vom mai citi decât telegrame (s.m.s. –uri, twittere, „postări” eliptice) și rugăciuni. Nici măcar asta nu este înspăimântător, cât golul, prăpastia dintre cele două extreme ale limbajului, faptul că între ele nu mai există nimic decât golul acela care se uită la tine cu chipul tău. Golul oglindă, fratele ipocrit, geamănul negru.
            Poate că românul s-a născut eseist, om de plai, căruia nu-i place rigiditatea regulilor prea stricte, parcul cu alei asfaltate, ci hălăduirea încotro vezi cu ochii. Neplăcut în plan civic, fecund în plan cultural. Eseul este expresia cea mai adecvată a libertății individuale. De aceea multe dintre aceste pagini conțin adevărate declarații de iubire față de cuvinte, de inepuizabilul lor conținut energetic. Nu mi-am cenzurat nici patetismul (cuvintele suferă), nici lirismul (cuvintele cântă). Le-am lăsat și lor câtă libertate m-am priceput…
            Iar labirintul, ca insemnum al lumii, este tocmai un fel de eikon al eseului, rătăcire pe orizontală, cu gândul ațintit la verticala zborului. Pentru posibilitatea de a relua această mirabilă rătăcire, tuturor celor care au făcut-o posibilă, recunoștința mea!
Christian Crăciun
                                    noiembrie 2014
           
                                                                 

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2014 Christian Craciun.
cross