CU CĂRŢILE PE MASĂ…
„Nu pot să nu fiu român”
Ceea ce mă fascinează în Interbelicul nostru este, înainte de toate, diversitatea. Deopotrivă calitatea şi cantitatea oamenilor reprezentativi în toate domeniile. Sigur, de îndată ce faci analize la firul ierbii, ies la iveală tot felul de inamiciţii, erori, micimi umane, eroisme şi laşităţi, e toată diversitatea preaomenească în peisaj: trădări, ticăloşii, erori, candori, idealisme, jertfe, arderi de sine întru Idee, transfigurări, un frenetic dans la poalele vulcanului care a mutat conştiinţa de sine românească pe o altă orbită. Tocmai asta ar trebui să ne ferească deopotrivă şi de idealizare şi de incriminări justiţiare, gen „după război mulţi viteji….”. Societatea românească a vremii îşi trăia din plin, arzând cu o intensitate necomună, criza/crizele unei maturizări forţate. Cel puţin ca ritm, dacă nu şi ca modele şi metode de aplicare a lor. Nu mă refer neapărat la o diversitate ideologică (reală), e una pur şi simplu umană care se traduce printr-un cuvânt simplu: bogăţie. Cine nu e pregătit să accepte deschis această bogăţie a viului, lucrează cu tiparele rigide ale judecăţilor post-festum, tipare procustiene cărora le scapă tocmai dinamismul, are puţine şanse să înţeleagă. Oamenii aceştia şi-au trăit autentic (un cuvânt care le plăcea atât!) şi intens Ideea. Cum nu s-a mai întâmplat de atunci la această scară. Şi până la capăt, iar capătul s-a numit pentru cei mai mulţi dintre ei, din păcate, frontul, puşcăria, exilul, ratarea. Tocmai de aceea publicistica epocii este extrem de importantă, ca seismograf extrem de sensibil al unei epoci agitate. Este o publicistică intens colorată, uneori violentă, aproape totdeauna foarte bine scrisă (cu diferenţele stilistice de rigoare), sensibilă la frământările unei istorii agitate. O istorie care cunoscuse un cataclism, (şi presimţea altul), o împlinire resimţită (paradoxal) de unii ca o ratare, prin Unire; ratare în sensul că ajungerea pe o culme nu fusese urmată de zborul visat de idealişti. Printre care şi Sandu Tudor se înscrie cu brio. În ultimii ani s-au înmulţit studiile de istorie literară din diverse perspective asupra publicisticii şi memorialisticii interbelice. Din păcate, culegerile de texte, ediţiile de articole sau ediţiile anastatice de ziare şi reviste sunt încă o rara avis. Cu atât mai mult trebuie apreciate atunci când apar. Marius Vasileanu, istoric al religiilor şi antropolog, preocupat de multă vreme de fenomenul numit Rugul Aprins, ne-a dăruit recent la Editura Eikon (ca început de serie Arhiva Rugului Aprins) o culegere din publicistica lui Sandu Tudor din anii 1935-1936 din Credinţa[1]. Este, să o spun de la început, o revelaţie. Avem adică posibilitatea de a-l urmări pe acel Sandu Tudor dinaintea întâlnirii cruciale şi crucificatoare a Rugului. Publicist frenetic, limbă ascuţită (dar parcă numai el!…), poziţie incomodă de tipul nici…nici: nici dreapta, nici stânga, nici zvastica, nici secera şi ciocanul, nici totalitarism, nici democraţie, tratate cu egală severitate. Astăzi, ieroschimonahul Daniil face parte dintre personalităţile intens mitizate care au populat acel timp nebun. Şi e normal să fie aşa, pentru că noi nu-i putem privi biografia decât din perspectiva destinului său de vas al duhului şi a sfârşitului său martiric. Oricâte date s-ar cunoaşte despre el, un ce misterios rămâne peste timp. Semnul celor aleşi. Omul trebuie să fi avut ceva ieşit din comun, chiar pentru epoca tuturor inconformismelor; marinar, aviator, ba chiar deţinător de avion personal, supravieţuitor miraculos al unui accident aviatic, cititor frenetic, schimnic, se zice că ar fi stat multă vreme în clopotniţa de la Antim, scriitor compulsiv, cum îl descrie Andre Scrima, este omul prin care s-a exprimat un kairos ale cărui sensuri cred că abia începem să le întrezărim. Ceea ce s-a numit Grupul de la Antim sau Grupul Rugului Aprins a apărut într-un crug al istoriei, într-un moment de inflexiune în care catapeteasma timpului se spintecă violent între un Înainte şi un După, despărţite printr-o prăpastie peste care puţini oameni sunt aleşi de programul destinal să treacă pentru a purta nealterate mesajele Tradiţiei. Ceea ce rămâne până azi exemplar în Modelul Antimului este tocmai întâlnirea unică între tradiţie şi răspunsul la somaţia timpului, între rugăciune şi reflecţie. Pre-simţirea, pre-vederea că urmează decenii de traversare a pustiului. Să spunem că Sandu Tudor a introdus această temă a întâlnirii dintre rugăciune şi raţiune? El a adunat oameni pentru a împlini un timp ca o naştere în dureri.
Dar, cum spuneam, încă nu suntem acolo. Acum suntem într-o perioadă de coacere, în care se defineşte un program ascuns, pesemne, însuşi autorului, se întâlnesc personajul monden vitriolant cu cel capabil să-şi interiorizeze metanoia Athosului. Ceea ce m-a frapat a fost descendenţa acestor articole din publicistica eminesciană, puţin accesibilă pe atunci. Ca ton, viziune şi tematică. De la „duhul voivodal” în care Sandu Tudor vede o formă de guvernare dincolo de democraţie sau autoritarism, la un antipaşoptism de strictă observanţă junimistă, în măsura în care jurnalistul critică instituţiile introduse de bonjurişti ca pe forme goale, neadaptate la realităţile autohtone. Este, în acelaşi timp, împotriva oricărei forme de xenofobie, în frica de străin vede doar o dovadă de slăbiciune, de neîncredere, deloc patriotică în fond, în sinele propriu. „Tot ce ne-a adus ‚paşoptismul’ din punct de vedere politic este caragialesc şi simulacru”( 25) Ceea ce îl interesează este tema obsedantă a întregii elite intelectuale a vremii: definirea identităţii spirituale în cadrul unei Europe care ea însăşi avea nevoie de definire. „O naţiune este o realitate spirituală superioară, o unitate sufletească polarizată în jurul unui centru vital original la care participă toţi cei ce au conştiinţa că îi aparţine. Această realitate spirituală, care este un neam, o naţiune, nu se naşte artificial prin consimţirea verbală sau tacită a inşilor. Şi nici nu piere din pricina părerilor sau voinţei inşilor în parte, din despărţirea sau pieirea cutărui sau cutărui ins. O naţiune există sau piere întrucât creşte sau piere dintre ei lacrima vie a conştiinţei colective, că sunt într-adevăr o naţiune, adică au o anume misiune colectivă. Ceea ce ne trebuie nouă ca români nu e un punct de vedere original, cât o conştiinţă de neam puternic, o autenticitate conştientă.” (34) Se simte ceva din Unamuno, cel care voia să hispanizeze Europa, pentru Pr. Daniil trebuie să o românizăm. „Sensul european al ceasului de faţă trebuie cunoscut şi aflat din seva pământului nostru. Fiind român să suim fruntea până la o înălţime europeană. Românismul va trebui să-şi afle rostul său mesianic şi rodnic, să-şi biruiască graniţele naţionale pentru a ajunge la o valoare universală, umană”. (125) Temele publicisticii lui Sandu Tudor sunt: naţiunea (identitatea naţională), Europa, politicianismul, demagogia, credinţa. Nu sunt multe. Nu scrie poate la fel de spectaculos ca Nae Ionescu (sunt numai şase ani diferenţă de vârstă între ei), nu se joacă scăpărător cu paradoxurile ca Ţuţea, stă evident sub semnul kierkegarrdian al seriosului, nu e deloc ludic, e strict şi rapid. Uneori până la neglijenţă stilistică, se simte viteza gândirii. Are aceeaşi febră specifică epocii, în care cuvintele ard în pagină. „De la o vreme Ţara aceasta rumânească se sbate prosteşte în ghearele unei himere uriaşe. E un consens general, ne-am înţeles cu toţi, de la vlădică la opincă şi de la opincă la vlădică, ne-am înţeles să ne minţim. Inconştient, nu voim să vedem forţa adevărului, aşa cum este. Ca să ne îndreptăţim în proprii noştri ochi, ca să ne îndreptăţim toate laşităţile, josniciile, pornirile şi mai ales în acea lene ‚dolce far niente’ care de fapt ne stăpâneşte, ‚sofistul lăuntric’ pe care fiecare-l poartă în sine, născoceşte cele mai complicate probleme de criză” (23) Fi-va, oare, vreo naţie în sufletul căreia să lucreze mai harnic şi mai gureş acest, excelent numit, sofist lăuntric, pururi gata să-i justifice orice abandon, laşitate, leneveală? Precizia portretului făcut de Sandu Tudor este remarcabilă. „Stricarea” el o vede, eminescian, venind de la omul politic, de la par-venit, de la omul ne-vrednic, în toate sensurile cuvântului (are un eseu frumos despre vrednicia românească). „Arivistul este prototipul omului politic desăvârşit”.(29) „Politicianismul e plaga de azi a lumii. Peste tot el destramă nimiceşte mai ales când omul politic dornic de putere e talentat, genial chiar […] Boala de care suferă omenirea nu poate fi lecuită de politicianism”.(76). „Am atins maximul de ‚nihilism’ european, nihilismul, viermele care roade acest veac găunos, aşa încât totul putrezeşte înainte de a rodi. De un bun şir de ani, Europa e chinuită de umbra celui mai hidos şi de dispreţuit din monştrii materiei şi morţii. Ca să vorbim în chip nietzschean, e chinuită de ‚căţelul de foc’, care latră în pragul Iadurilor moderne, buldogul de foc, care se numeşte Revoluţia socială. Toate valorile cad şi se fărâmiţează scrum. […] E moartea sufletelor, se descompun esenţele, putrezeşte duhul”(79) În acest dialog fără iluzii între un zeitgeist crepuscular occidental şi defecte generice naţionale, Sandu Tudor întrezăreşte salvarea în credinţă şi organicitate a creşterii naţionale. „Ceea ce ne lipseşte nouă, ca neam, nu este nici darurile fireşti, valoarea, nici puterea de muncă, nici lipsa unui trecut, a istoriei, a culturii […] Ceea ce ne lipseşte, mai ales în ultima vreme, este tocmai o conştiinţă socială, limpede, de fiecare clipă, o conştiinţă de neam actuală, zilnică. Ne lipseşte această unitate organică şi vie care polarizează toate străduinţele risipite ale fiecărui cetăţean al acestui pământ” (40). Şi sfârşind cu aceste vituperări în ton într-adevăr profetic (şi atât de trist actual!): „O mie de ani de robie străină nu face cât un an de anarhie românească. Nu trădarea străinilor mă doare şi mă interesează, ci trădarea românilor. Iată boala noastră azi, ea se numele ‚politicianism’”(134)
Frapează în publicistica acestei epoci, dincolo de expresia individualităţilor, o încredere în viitor care apare până şi la cei mai sceptici (exemplu Cioran), de unde şi centralitatea problemei „tinerei generaţii”, în jurul căreia s-au iscat atâtea cunoscute polemici. Iată acest adevărat poem, cu intonaţii biblice: „Ne trebuie o nouă desnădejde care să ne înveţe să plângem. Ne trebuie să aflăm iar înţelesul tragic al vieţii româneşti, să ţâşnim din mediocritatea, mahalagismul, din josnicia prezentă, care ne-a făcut robii tuturor ruşinilor mici şi greţoase. Murim otrăviţi de propria noastră laşitate” (81) Această încredere într-o nouă, necesară, vertebrare (ca să ne gândim iarăşi la Unamuno) răzbate din fiecare pagină. Uneori, Sandu Tudor are tablouri despre realitatea economică şi socială de o precizie de reporter, parcă i-am citi pe Bogza sau Brunea Fox. Asta îi curăţă textul de orice urmă de păşunism, viziunea sa „rumânească” se înalţă de la realităţi spre cerul credinţei.
O foarte interesantă serie de articole este dedicată descrierii spiritului Europei. De o surprinzătoare actualitate. Având ca piloni Grecia şi Crucea. „De la Greci derivă toate caracterele adevărat distincte ale culturii occidentale opuse cele orientale: ştiinţa şi filozofia, literatura şi arta, concepţiunile politice şi principiile juridice etc. […] De fapt, din punct de vedere geografic, Europa nu există. Ea e numai o prelungită şi dantelată peninsulă a Asiei. Europa nu e o operă a naturii, e o creaţiune a omului, a spiritului elen, a greşelii greceşti, şi numai istoria acestei cultura făcut din peninsula europeană un continent.” (99) „Ceea ce e caracteristic Europei este faptul de a nu se mulţumi niciodată, mereu începe din nou căutarea adevărului şi fericirii” (82) Această capacitate formidabilă de Europei de a fi mereu odisseică, sau ca Don Quijote în căutarea spiritului, mereu în căutare, îi conferă unicitatea în istoria umanităţii. În această dinamică este, după ziaristul nostru, locul în care ar trebui să se înscrie România, ca limită de nord a acestui continent ivit din căutare, o ţară cu identitate dincolo de sciziunea apus-răsărit. Militează pentru o Europă federală. Articolul Istoria Apusului, ca şi celelalte din serie desenează o viziune alegorică a continentului care a urmat drumul de la Ulisse la Don Quijjote. Şi care se sfârşeşte, eşuează în era burgheză a lui Sancho Pancha (păstrez ortografia franţuzită a autorului). „Victoria lui Sancho Pancha e desăvârşită, în istorie, când reuşeşte să burghezească pe însuşi Don Quichotte, regele. Monarhia absolută ajunge prin Ludovic al XVI-lea ‚regalitate burgheză’. De aici până la decapitarea regelui nu fu decât un pas. Sancho Pancha cuprins de pofte regeşti, devine megaloman, din pricina aceasta născoceşte ghilotina şi revoluţia franceză. Tăind capul lui Don Quichotte, Sancho se hotărăşte să înfiinţeze Statul modern. Sancho Pancha, parvenit şi eroic se numeşte acum napoleon, fiul Revoluţiei, el dă, pentru un veac întreg, forma administrativă, militaristă, mecanicistă a Statului actual. Şi Sancho Pancha se îngraşe peste măsură, burghezul e în floarea obesităţii sale. Până acum niciodată nu a fost învins burghezul.[…[ Şi pentru că fascismul este copilul desnădejdei burgheze, în chip fatal, el este tatăl răsboiului, fie înăuntru, fie afară, peste hotare. Aşa am ajuns cu povestea Apusului până la zilele noastre. Sancho Pancha e bătrân şi gras, iar domnia burgheziei lui dolofane e pe sfârşite. Un adevărat crepuscul al zeilor ne pândeşte cu tancuri, cu gaze lacrimogene şi asfixiante, cu aeroplane, cu măşti, mitraliere şi tunuri. Şi fanfara aceasta va cânta marşul funebru lui Sancho Pancha şi a erei lui burgheze, o muzică de culoarea sângelui omenesc” (110) Profetice cuvinte, alegorie a istoriei europene (occidentale) aflată la amurg.
Lectura articolelor lui Sandu Tudor ne oferă surpriza unui spirit de o luciditate autentică, dincolo de idolii forului. „Conştienţi, ne-am ridicat împotriva dictaturilor şi în acelaşi timp împotriva democratismului” […] Şi dictatura şi democraţiile azi nu sunt decât deosebite forme ale celei mai desgustătoare demagogii. […]…cultura şi spiritul de aprofundare sunt cele mai puternice antidoturi împotriva acestei demagogii”. Te lasă melancolic, prin comparaţie cu prezentul, atmosfera, credinţa acelei epoci, existentă la mai toate spiritele de elită, că ieşirea din criză se poate face numai prin spirit, prin cultură. Prin apariţia unui „cetăţean treaz”, cum îi spune foarte actual editorialistul de la Credinţa. Aici apare acea polaritate care oferă substanţa majorităţii articolelor: patriotism vs. politicianism. „Patriotismul luminat de candela Duhului, aşa frumos şi sfânt şi generos, intrat în frunţile mincinoşilor şi ipocriţilor aceştia sufere cele mai ciudate întortocheri şi deformări, de ajunge o idioată idolatrie de sine, egoismul cel mai strâmt”. (130)” „Adevăratul patriotism înţelege neamul ca un uriaş trup sfânt în care umblă ca într-un altar sufletul lui Dumnezeu” (174) ”Toţi nemernicii cafenelelor şi cluburilor politice cocoţaţi în situaţii de conducere peste noapte, odată cu venirea la putere, nu au făcut decât să jefuiască. Fiecare parte de ţară îşi are povestea ei dureroasă. De aproape douăzeci de ani nu s-a făcut altceva de către politiciani decât să se mintă cât mai sfruntat şi mai demagogic cu putinţă şi să se fure, să se jefuiască, sub firma celor mai zornăitoare idealuri, mai ales ale naţionalismului. Dar crima cea mare, blestemul de neiertat pe care le-a adus politicianismul peste capetele noastre, nu e atât jaful bunului obştesc, banul obştesc risipit sau însuşit în chip necinstit, pentru îmbogăţire personală. Vlagă trupească românul are încă destulă şi pământul muncit de el dă încă oricând destul belşug. Paguba aceasta se poate uşor împlini, oricât de neruşinaţi hoţi ne-ar stăpâni. Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianismul scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica „ (153) „Viaţa politică de azi aţâţă în noi tot ce e mai josnic, mai egoist, mai venal”.(202) Nu-l auzim pe Eminescu de la Timpul?
Anticipările a ceea ce va fi părintele Daniil sunt destule în aceste pagini. ”Adevărul social ni se pune azi într-un chip tragic, profund, cu adevărat religios. Omul modern e universal: dacă nu e cu adevărat în Biserică, cade în Internaţională. Cu alte cuvinte, dacă nu recunoaşte vechea universalitate tragică, trebuie să recunoască noua universalitate fără Dumnezeu” (197) Pentru Sandu Tudor era evidentă structura de religie laică a marxismului, a cărui moarte, optimist, o proclama. Pentru el crucea stă la temelia culturii europene.
Să încheiem cu acest autoportret în aqua forte: „Priviţi bine în jur şi întrebaţi-vă dacă mai este un neam mai puţin solidar cu el însuşi?fiecare om de la noi e un nemaivăzut stingher, însingurat. Singur în mijlocul semenilor lui, cu care dacă nu se ureşte sau se sfâşie – asta din lipsă de vlagă -, se bârfeşte, se dispreţuieşte, dar de cele mai multe ori se nesocoteşte cu o nepăsare desăvârşită. Singur în mijlocul faptelor lui, care se deapănă de la sine, într-un vârtej întâmplător. Singur în sfârşit şi mai ales înlăuntrul său însuşi, în inima lui unde rătăceşte ca un lepros desnădăjduit, hoinar într-o ocniţă de casă mare şi pustie, fără credinţă adevărată, fără ordine adevărată, fără strădanie adevărată. Dregem pe din afară şi temporar şi tot „aruncăm vina pe ţiganui”. Regenerarea, reînvierea românească nu poate veni decât dintr-o trezire şi orânduire lăuntrică, autentică, solidară, care să ajungă organismul unei mari conştiinţe colective. Atitudine pozitivă, creatoare, nu negativă. De la o vreme ne zvîrcolim pe jos ca nişte nebuni mâncaţi de nişte mari păduchi imaginari. Şi mă întreb, dacă păduchii ar exista, de ce nu ne deparazităm într-un fel oarecare?”(192)
Încercaţi să recitiţi aceste rânduri din perspectiva Antimului, a Rarăului, a Aiudului. Nu sună ele ca un legat?
[1] Sandu Tudor, Universalism Românesc, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marius Vasileanu