EUL, ŢARA ŞI ISTORIA PRIN FEMEI
Sună oarecum emfatic titlul acesta, dar el se vrea evident o replică a trifolierii din titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu Castelul, biblioteca şi puşcăria – Trei vămi ale feminităţii exemplare. Editura Humanitas, 2013. Cartea impune de la început o dificultate de abordare comentatorului: cum să scrii despre un text compus în cea mai mare parte din citate? Să citezi citatele, cum ne îndeamnă ludic autorul? Numai că eseul istorico-psihologic al lui Dan C. Mihăilescu are un nivel adânc de coerenţă, o construcţie „cu skepsis” care îl face să nu fie deloco simplă însumare de portrete (fie ele şi creionate cu nedezminţit talent şi frenezie sym-phatetică) ale unor femei excepţionale cărora „trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii”, de la Regina Maria la Aniţa Nandriş. Miza majoră a cărţii e în altă parte. Cel mai confesiv dintre criticii şi istoricii noştri literari dintotdeauna are un şart aparte, alegând personajele, montând citatele şi cimentându-le cu abile comentarii contextuale, el ne oferă nu numai o altfel de istorie, ci un text palimpsestic în care toate nivelurile se scriu simultan. De ce a ales aceste Doamne ne-o spune limpede: pentru a ne oferi modele. „Acelaşi triptic – castelul, biblioteca, puşcăria – l-am păstrat pentru acest volum de glose care nu se vrea decât o suită de plecăciuni în faţa unor feminităţi de mai multe ori pilduitoare. Adică intens iradiante, sper eu, în cuprinsul neisprăvirii, nemerniciei şi netrebniciei postmoderne”. Dar meritul constă nu numai în a colecţiona aceste imagini, cât a le impune prin ardenţa descrierii. La sfârşitul lecturii, cititorul deduce cu uşurinţă care este modelul de feminitate la care aderă autorul. „Baie de afecte, capricii şi învolburări orgolioase, structurate de sagacitatea captării umanului” (despre Maruca), „…gingăşia, calmul imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei” (despre Zoe Cămărăşescu); „Feminitatea nărăvaşă, nestăpânită şi întreprinzătoare, avidă de experienţe şi obsedată de libertate, aventură, mişcare….”(despre Pia Pillat). „Însă pentru cititorul obişnuit, ca mine, strălucitoarea, acaparanta ei feminitate imperială reprezintă în clipa de faţă, alături de Carol I, cel mai fecund (şi mai urgent de urmărit şi asimilat) model uman din istoria noastră (despre Regina Maria). Acesta este primul strat. Anima expusă cu fervoare şi precizie farmaceutică.
Al doilea nivel este cel „etnosofic”, al înţelepciunii native, al portretului identitar, nu sunt doar portrete de femei, ci portrete ale românităţii prin femei. S-a spus că un popor este mare prin calitatea femeilor sale, mai degrabă decât prin cea a bărbaţilor. Cartea de faţă este o demonstraţie implicită. Femininul exprimă acest portret identitar mai acut, mai esenţializat, mai stabil în datele sale fundamentale. Şi astfel trecem la cel de-al treilea nivel: al sensului istoric. Plonjăm în plină meditaţie existenţială: cum afectează cicloanele istoriei nu „omul” abstract în general ci atotvulnerabila feminitate, în corporalul şi sufletescul ei?
Dan C. Mihăilescu spune de mai multe ori că nu-l interesează aici în primul rând arcanele istoriei, ci nepătrunsul psihologic dezvăluit în textele confesive ale acestor personaje exemplare. Şi, mai ales, dibuirea unui fel de numitor comun, căci oricât de diferite ar fi Maria Cantacuzino Enescu şi Jeni Acterian, Pia Pillat şi Aniţa Nandriş, Annie Bentoiu şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu ceva se insinuează a le fi tuturora în comun. Să fie aerul indicibil al acelei Românii din „vremurile apuse”, mereu evocată în scrierile acestui paseist neobosit şi insaţiabil în a descoperi, ca un Anteu livresc, noi şi noi motive de supravieţuire într-un trecut trăit nu doar la modul intelectual sau afectiv ci de-a dreptul senzorial. (senzorialitatea fiind o dimensiune cheie a aprecierii de care se bucură oamenii în viziunea cândva călătorului la Athos, unde tot pe acest aspect insista euforic). „Osmoza cultură-senzualitate-natură” (p.132) nu este doar o caracteristică a dinastiei Pillat, ci o amprentă a unei şlefuiri educative pe distanţa de generaţii, caracteristică oricărui om de calitate. Alice Voinescu spune amar, şi folosesc aici citatul pentru ultimele două cuvinte: „Atâta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună” (p.98). Stofă bună sunt toate aceste suflete nobile, indiferent de extracţia socială, portretizate aici. Iată două citate ceva mai lungi care surprind toate aceste raze convergente: „Faţă de actuala domnie a vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, al lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse de Marsillac, I.C. Bătianu şi Marghiloman, P.P.Carp şi Eugeniu Carada, Titu Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleşului, Cotrocenilor, şi „trenurilor de plăcere” către Sinaia „anilor nebuni”, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de-a dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simţ, al eleganţei, rafinamentului hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puţin până la 1907…) elan constructiv şi măsură în toate. Pentru o dată, în istoria noastră hărţuită şi hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez şi monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante dacă le privim retrospectiv. În lumea presei şi artelor, sau în organizarea armatei, a transporturilor, a poştei şi serviciului meteorologic, în sfera financiară, academică, parlamentară, medicală, a sistemului legislativ, guvernamental şi electoral, în organizarea armatei, bisericii şi serviciului sanitar, în învăţământul liceal-universitar, ca şi în filatelie, viticultură, muzeografie, istoriografie, agricultură, aviaţie, arheologie, speologie ş.a.m.d. pretutindeni aliajul ideii germane cu ideea franceză (y compris la nivel masonic) a funcţionat stupefiant. Şi exemplar. Dincolo, fireşte, de multele, inerentele, derapaje în orice clivaj de civilizaţii, în speţă Orient-Occident….”(p.58) Şi, în altă parte, prezentând împlinirea prin eşec în cadrul Generaţiei `27, „Realizarea în social-politic impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei individualităţi cât mai pregnante. Biografia se întemeia pe experimentul livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică în substanţă şi baroc-flamboaiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generaţiei `27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja de pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia şi sexul mistica, după cum tentaţiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naţionalism ş.a.m.d. Până şi cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăieşte ca împlinire şi unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării în frivolitate gazetărească, dar şi în sicitate academo-universitară. Lucrurile se vor lămuri şi etaja cumsecade atunci când toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă, urmărite în trista, uneori tragica lor cronologie. […] Prinsă între euforia tulbure a ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai pregnantă a intrării în altul, generaţia `27 şi-a consumat utopiile într-o combustie delirantă. A trăit aproape isteric istoria, cu o lust of life pe cât de feeric-maniacală, pe atât de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-a cheltuit în zece ani cât alte generaţii în cincizeci, cu nepăsare şi turbare, arzând etape într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: început de lume ce consună cu propriul său sfârşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în cazul ei, care să nu aibă întipărite, sub masca entuziastă a începutului de rai, grimasa căderii” (p.111)
Cum să nu înţelegi mai bine meandrele şi complexele câte unui destin individual prin astfel de fascinante contextualizări! Cele două citate, alese înadins pentru că nu se referă nemijlocit la subiectele cărţii, dau seama şi despre ceva extrem de important în cazul autorului nostru. Dan C. Mihăilescu este un atlet al enumerării, nu cunosc în literatura noastră un alt autor care să o utilizeze mai insistent şi cu mai multă dibăcie în a obţine un efect de volumetrie, într-o frază arborescentă, în care enumeră orice, de la nume proprii sau titluri de opere la atribute sau complemente, strângându-le brusc în pumnul câte unei idei de forţă, care apare astfel gata înarmată cu toată argumentaţia faptică necesară. Este nota sa stilistică fundamentală. Exprimând cel mai direct insaţiabila sa bucurie cu care se apropie de subiectele sale. De altfel, ca să mă joc puţin cu etimologiile care atâta ne plac amândurora, ce înseamnă altceva euforiade care vorbeşte în atâtea rânduri în cărţile sale decât acest mod esenţial de a fi purtător de bucurie?
Avem deci în această suită de (auto)portrete feminine deopotrivă un autoportret, un portret al României esenţiale sau „cum ar trebui să fie”, un roman tragic al feminităţii în luptă cu vicleniile şi dezastrele istoriei. Trebuie să le vedem toate acestea simultan prin transparenţa acestor straturi pentru a înţelege miza unei cărţi care nu este doar nostalgic evocatoare a unor chipuri de altădată. Aş remarca în trecere coerenţa fundamentală a programului cultural al criticului, indiferent că dă un interviu-carte, că face o recenzie scrisă ori televizată, că scrie despre Athos sau mahalaua copilărei, el urmăreşte aceleaşi idei-forţă despre om şi locuirea sa în lume. Este o pedagogie implicită în tot ce scrie. Pedagogie prin modele. Cine sunt, deci, în această carte? Regina Maria, Maruca Enescu Cantacuzino, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Aş extinde observaţia Monicăi Lovinescu, citată de autor apropo de Aniţa Nandriş: în faţa acestui catalog de aristocraţie esenţială a caracterului se cuvine să ne plecăm frunţile şi să ne exorcizăm complexele. Cartea este a unui moralist neadormit, mereu obsedat de firea omului şi a omului românesc în speţă, admiratorul lui Cioran are, ca şi acela, capacitatea de a reconstitui o epocă prin arta portretului. Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai pătrunzători portretişti, alături de Andrei Pleşu, pe care-i are scrisul nostru tot mai pauper, dar aici se exersează totuşi cu economie, exerciţiile sale de admiraţie sunt făcute însă printr-o smerită retragere în spatele citatului abundent, personajul este lăsat să vorbească el însuşi prin scrierile sale confesive. Conţinând fragmente publicate iniţial în alte circumstanţe, cartea este şi un implicit jurnal al receptării, pentru că autorul îşi analizează cu sagacitate dispoziţiile aperceptive în funcţie de contextul istoric în care a luat cunoştinţă de un text sau altul, care, în luminile schimbătoare ale istoriei şi psihologiei, îşi dezvăluie mereu alte faţete.
Cititorul poate fi atras fie de galeria de portrete, fie de glosele istorice, pe mine unul m-a interesat tocmai ceea ce am cutezat a numi grundul metafizic, mozaicul Feminităţii majusculate, supusă timpurilor şi vitregiilor dar marianic biruitoare. Precum şi „humusul” etno-istoric din care s-au putut zămisli aceste exemplarităţi mişcătoare. Castelul, biblioteca, puşcăria sunt spaţii de elecţiune, spaţii istorificate, grădini în care au înflorit (sau au fost distruse pentru ultimul dintre ele) modele pentru o lume care astăzi execrează însăşi noţiunea normativă de model moral. Sunt vămi, cum pe dreptate le spune autorul, prin care s-a petrecut purificarea unor destine aparte. Iată un excerpt din capitolul despre Jeni Acterian: „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de-o parte, iar de cealaltă: spectacolul ratării „cu orice preţ”, al „căderii în timp” şi „realizării în eşec” – relaţia e departe de-a fi (fost)una antagonică. Era una de fatală complementaritate” (p.109) atrag atenţia cuvintele subliniate de autor, ele sunt borne ale acestor vămi, nu numai pentru generaţia blestemată, ci, într-un sens mai larg, pentru toate aceste destine excepţionale. Experienţă, trăire, autenticitate, faptă, exprimare….vămi. Plus „complementaritate”, termen cheie în opera DCM-ului, fiinţă prin excelenţă a lui „concordia discors”.
O carte exemplară, parte dintr-un program nu numai estetic, mai cu seamă paidetic, a cărei urmare o aşteptăm, pentru că, din fericire, lista modelelor nu este epuizată. Una dintre cărţile de care te poţi agăţa pentru a rămâne cu nările deasupra mlaştinii care stă să ne înghită. Sau, cu vorbele autorului,: „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas”!