pescuitul divin

CATEGORIE 
iulie 15, 2013
ZIUA  ÎN CARE VIN PEŞTII
Meditaţii
            La sugestia părintelui Bogdan, încerc să vă spun cîteva lucruri despre scena pescuitului din Evanghelii. Vreau să precizez de la început perspectiva, nu încerc o „interpretare”, o teologhisire a momentului evanghelic, asta ar transforma discursul în predică şi mi-ar depăşi cu siguranţă atribuţiile şi competenţele. Vreau să încerc doar o circum-scriere despre un anume tip de relaţie divino umană, dar şi, urmînd modelul originar, pur şi simplu umană. În esenţă e vorba de o singură replică a lui Iisus, care, umblînd pe ţărmurile Mării Galileii şi văzîndu-i pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, care îşi strîngeau şi curăţau năvoadele, la sfîrşitul unei zile total nerodnice de muncă, le impune scurt: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4.19). Ce este atît de important în această simplă rostire?
            Îngăduiţi-mi să pornesc de undeva de mai departe. Sunt un constant ascultător de Radio Actualităţi, ceea ce ţine de o mare doză personală de masochism, postul fiind o relicvă care mă enervează cotidian. Passons… Ascultam o emisiune în care cineva explica sensul monumentelor brâncuşiene de la Tg. Jiu.Ştim cu toţii că Ansamblul (subliniez cuvîntul) este una din cele mai complexe construcţii semantice ale artei dintotdeauna.  Ei bine, persoana care explica la radio susţinea la fiecare două fraze: Poarta Sărutului înseamnă… Prin Masa Tăcerii Brâncuşi  a vrut să spună că…. etc.  Nimic însă mai străin înţelegerii unei realităţi cu un grad de complexitate suficient de mare decît stilul acesta asertoric. Nu poţi şti ce înseamnă astfel de structuri complexe, poţi doar bănui, aproxima. Ca în fiecare moment al Evangheliilor (ca şi al Scripturii în genere) trebuie să ne mărturisim din capul locului o stare de smerenie în faţa înţelesului. A fi ( a deveni) pescar de oameni nu e ceva de ordinul primei evidenţe.
            Să vedem deci contextul întîmplării dezvoltat din Luca  5.1-11: „Pe cînd mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu, şi El şedea lîngă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oporite lîngă ţărm, iar pescarii, coborînd din ele, spălau mrejele. Şi urcîndu-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezînd în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar cînd a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: mînă la adînc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzînd, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvîntul Tău, voi arunca mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzînd aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgînd corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. În celelalte Evanghelii scena este mai scurtă . „Pe cînd umbla pe lîngă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El”. (Matei 4.18-20)  Aproape identică este relatarea şi în Marcu 1.16-18). Momentul evanghelic te izbeşte mai întîi prin imediata lui simplitate: e destul de clar ce vrea să spună Iisus.  Eu v-am ales pe voi, vă transmit un mesaj pe care voi, intermediarii mei, purtătorii mei de cuvînt, îl veţi transmite umanităţii mai departe. Aş observa în trecere că sunt grosso modo două feluri de momente evanghelice: unele care, aş spune oximoronic, se evidenţiază prin obscuritate (lucrătorii nevrednici ai viei, iconomul înţelept, fiul risipitor etc.)  altele, precum aceasta, sunt aparent lipsite de orice îngrijorare interpretativă.  Ce poate fi mai simplu decît „pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”? O elementară prudenţă hermeneutică ne face să bănuim că „simplitatea” aceasta nu este deloc simplă. Observaţia importantă care se poate face este cea despre austeritatea maxim eficientă a naratorului evanghelic. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El este de o concizie exemplară  şi semnificativă prin sine.  Ca şi cazul vameşului Levi, ce urmează îndată în Carte şi care, la fel, chemat, „a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El”.
Singurul care încadrează scena într-un context epic mai larg, capabil să ne ofere indicaţii de interpretare este Luca.  El ne relatează de fapt un miracol în două trepte.  Prima este, luată în sine, o minune pur cantitativă: pescarii  aflaţi la sfîrşitul unei zile fără noroc repornesc pe mare la sfatul lui Iisus (dîndu-i să spun aşa un cec în alb, pe încredere) şi  adună o cantitate de peşte care abia încape  în două vase. Suntem într-un basm, unde curge lapte şi miere. Şi, deşi minunea aceasta are pentru Simon Petru  funcţie de convertire, judecată izolat ea ar sta, în alt context, şi în putinţa vrăjitorilor egipteni. Sensul ei adevărat nu se vădeşte decît pe al doilea palier, în sintagma cheie de mai încolo: pescar de oameni. Hermeneutica (Erminia scrie frumos un mare teolog grec de azi, Matsoukas) ei ne duce spre o definiţie evanghelică a condiţiei umane pe care o vom decoji de-a lungul acestui excurs.  Sigur că lotcile pline cu peşte sunt un fel de a sugera „altele mai mari decît acestea vei vedea” (Ioan 1.51) . Este o smulgere  din imperiul cantitativului, din „domnia cantităţii” după expresia lui Guénon. Din acest punct de vedere, pescuirea miraculoasă face pandant cu hrănirea miraculoasă a mulţimilor.  Nici o explicaţie nu ni se oferă acolo: fie cei doi peşti s-au înmulţit pînă la hrăni abundent mulţimile, fie o părticică minusculă din  fiecare a avut funcţii euharistice de hrană totală. Aşa că Iisus  le arată celor doi fraţi mai întîi Puterea, pentru a le desluşi imediat scopul: mutarea pe alt palier existenţial. Această ruptură de nivel mi se pare cheia episodului evanghelic în discuţie. Asistăm la o învestire care este şi o pre-vestire. Pe de o parte „vă voi face pe voi să deveniţi”, cum sună o traducere literală. Devino ceea ce eşti! – cum sună  un îndemn filozofic. Pe de altă parte, ce este această trecere de la pescarul de peşti la pescarul de oameni altceva decît Trecerea, Paştele, Tradiţia instaurată printr-o simplă frază care desenează ferm conturul viitorului? Iisus le deschide pur şi simplu viitorul într-o nebănuită perspectivă. Iisus transmite, construieşte o legătură fără ruptură de la El, prin Apostoli, spre fiecare om care va fi în năvod. Şi care va arunca năvodul mărturisindu-L. Astfel, Lumea devine un continuum fără fisură. Instaurarea se face pe temeiul vechii meserii, se presupune o continuitate tainică, aşa cum primele biserici erau construite pe temeliile fostelor temple păgîne. Păstrare şi transfigurare. Este aici întreaga dialectică lăuntrică a tradiţiei vii, lucrătoare. Dacă Nietzsche instaura modernitatea sătulă de om, proclamînd că omul e ceva ce se cere depăşit, omul cristic este ceva ce abia trebuie cucerit, „pescuit” din adîncuri. Prin „imitatio Christi” (urmarea lui Christos, cum frumos s-a tălmăcit în româneasca adevărată), căci pescarii asta fac din prima clipă, Îl urmează). Pescarii care nu reuşiseră să adune nimic în năvoade primesc o însărcinare infinit mai dificilă, să devină apostoli, să pescuiască oameni sau, altfel spus, omenitatea din om, omenia din om (ce generoasă este limba română cu această familie de cuvinte, vezi analiza semantico-etimologică în eseul lui Dumitru Cristian Amzăr Omenia românească!). Ei fac legătura dintre om şi speranţa lui în viitor. Ei instituie pînda existenţială pe care o numim devenire. Omenescul, ne sugerează această frază, nu este ceva ce trebuie strivit, anulat, distrus odată cu păcatul subsecvent, cum obligă o prea literală interpretare a ascezei, ci ceva ce trebuie cucerit la un nivel mai profund (sau mai înalt) al adevărului său. Adevărul vostru, le spune Iisus, nu este peştele apelor, ci omenirea. Sub îndrumarea Lui, pescuitul cel dintîi se dovedeşte spornic. Dar, de îndată, din chiar acea clipă începînd şi pînă acum, după două mii de ani, pescuitul de-al doilea? Demografic vorbind, care alt fenomen istoric s-a dezvoltat mai rapid, mai extensiv şi mai intensiv? Strict istoric, fraza Iisusiacă desemnează, sigur, instaurarea creştinismului, începuturile propovăduirii noului adevăr. Dar, în simultaneitatea divină trans-temporală, întru acest început se află totul.
Ne aflăm deci la o origine, Iisus îşi pregăteşte lucrarea prin aceşti oameni simpli. Care după Patimi, Înălţare şi Pogorîrea Sfântului Duh vor lucra cu năvodul ceresc. Vor lucra cu spor la pescuitul antropologic, la umanizarea omului. Suntem, de la primul gest, sub semnul elecţiunii, cîţiva inşi sunt puşi deoparte. Criteriile ţin de taina divină sunt pilduitor inevidente, scandaloase, nu asupra extrem de riguroşilor farisei se îndreaptă opţiunea, ci asupra prea-simplilor pescari.  Staţiunile Duhului sunt pururi provizorii, el face ici şi colo popas după iconomia divină inaccesibilă, dar sigur este că el nu se opreşte, bîntuie liber mai departe. În felul acesta, fraza capătă o continuitate care este a vocaţiei: vă voi face pescari de oameni, care vor fi pescari de oameni care….pînă la plinirea vremii. Cu toată structura eliptică a enunţului scriptural, trei elemente tot putem desprinde: elecţiunea, meseria, năvodul. Încep analiza lor cu ultimul. Ne putem juca niţel hermeneutic observînd că năvodul este o reţea. Cei doi fraţi sunt primele noduri ale reţelei, sunt prinşi în propriul lor năvod. Azi vorbim de reţele de socializare, aş spune că în Evanghelie avem o reţea de dumnezeificare. Năvodul plin pînă la saturarea luntrilor (traducerea „corăbii” îmi pare niţel forţată) devine astfel o imagine escatologică. Iar pescuitul miraculos doar o pre-vizionare, o repetiţie generală înainte de marea piesă a istoriei universale spre mîntuire. „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca  în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor”. (Matei. 13.47-50).  Cele două momente trebuie evident citite în completare. Şi ţinînd desigur seama de valoarea spirituală, simbolică, extrem de complexă a plasei, năvodului în spaţiul oriental. Cele două chei permanent prezente: elecţiunea şi viitorul nu lipsesc din această lectură încrucişată. Semn că vestirea, chemarea lui Iisus către cei doi are un cert caracter de ancorare în viitorul mîntuirii. Iisus alege şi instituie astfel com-unitatea. Spre deosebire de nihilismele orientale, pescuirea divină instituie o cale pe care se merge numai împreună. Pentru asta, ca individ, îţi trebuie o dedicaţie absolută, o dăruire martirică dincolo de care, în plan strict mundan, nu mai rămîne nimic. Părinţii pustiei nu se dedică doar perfecţionării, mîntuirii personale, asceza lor îi transformă într-un fel de organe supra-sensibile, capabile să vibreze la adieri nouă insesizabile ale Duhului, exerciţiul lor spiritual are ca menire tocmai „să spună cuvînt de folos”, cum le cer ucenicii. Iar cuvîntul acesta de folos ce este alta decît o formă a năvodului, a pescuirii? Aidoma, la alt nivel, martirii. Să observăm că dedicaţia nu este unidirecţională, ci presupune reciprocitatea. Omul care este pescuit trebuie să se lase pescuit, să alerge spre năvod. Aici mă întorc o clipă spre un episod precedent, cel în care Simon şi Andrei se bucură de năvoadele pline. Nu ni se lămureşte dacă Iisus a spus sau a făcut ceva ca să cheme peştii. Ei pur şi simplu au venit, sigur că interpretarea alegorică ne trimite la creştinii care vin la chemarea Cuvîntului, dar aici tăcerea textului este profund semnificativă. Căile chemării, ale dăruirii rămîn în eternitate obscure. Dar să contextualizăm puţin pentru a percepe mai bine forţa acestei chemări. În Matei scena pescuirii minunate este între ispitirea în pustie şi predica de pe munte. Secvenţe poate mult mai încărcate teologic, legate prin această verigă de o simplitate intimidantă: veniţi după Mine! Să adăugăm amănuntul că Iisus nu face nici o făgăduială, nu pro-mite, el este imperativ. Răspunsul total, spontan, fără echivoc al apostolilor, „lăsînd mrejele”, „au lăsat totul”, este cu atît mai profund. Dacă sensul celălalt al cuvîntului mreajă, în special la plural, de iluzie, îl substituim planului atît de realist al poveştii de aici, totul se încarcă de semantici transfiguratoare, căci nu numai o meserie au lepădat pescarii, ci chiar plasa Mayei, cum se construieşte imaginea în cealaltă mare înţelepciune a lumii. Abandonînd năvoadele, ei au trecut în lumea nebruiată de iluzii. În lumea adevărului. Prinşi în plasa Mîntuitorilor, pescarii sunt cei dintîi oameni liberi întru Adevăr. Dar mai este un element esenţial al poveştii noastre: înainte ca primii doi aleşi să arunce năvoadele „… şezînd în corabie,  [Iisus] învăţa, din ea, mulţimile”. Să fie acesta motivul pentru care vin peştii? Despre semnificaţia distanţei pe care şi-o ia Iisus uneori faţă de mulţimi, nu numai în acest episod, a scris lămuritor Andrei Pleşu. Şi tot despre distanţă este vorba şi în reacţia, din punct de vedere psihologic excepţional surprinsă în text, lui Petru, care îl alungă pe Iisus. Nu bucuria „recoltei” miraculoase  îi covîrşeşte pe bieţii pescari, cît o cotropitoare, strivitoare spaimă. Este sentimentul copleşitor al tainei înfricoşătoare, mysterium tremendum,  pe care îl analizează cu atîta subtilitate Rudolf Otto, ca fiind esenţial întîlnirii cu sacrul, cu numinosul. Pescarii nu înţeleg, în această primă instanţă, decît că sunt martorii unei Prezenţe copleşitoare şi reacţia firească este de a evita să-şi ia asupra o asemenea povară. Recunoaşterea este directă: sunt om păcătos. Nu merit această cinste-povară insuportabilă! Hristos îl linişteşte cu vorba aceea care apare de atîtea ori în Evanghelii: nu te teme! El ştie ceea ce n-a apucat încă să vestească: faptul că El a venit să ridice povara, că năvodul se va transforma în cruce şi păcatul va fi depăşit prin crucificare. S-a observat că ordinea celor două secvenţe: este 1: predica lui Iisus, deci Cuvîntul şi 2. pescuirea, deci Raţiunea, realul material, dar şi el depăşit repede. Este un raport de succesiune ontologică, deci metafizic cauzală între cele două momente. Cuvîntul precede transfigurarea.
De ce tocmai peştele a devenit, din primele timpuri, engrama creştinilor? Nefăcînd aici un studiu de simbologie, mă mulţumesc să trimit doar la simbolistica apelor lustrale, a botezului, a scufundării, a fecundităţii, a tăcerii adîncite în sine.. Toate, de cucerit prin pescuirea antropologică. După Înviere, Iisus mănîncă peşte (Luca 24.42), semn că omul a devenit hrana divinului, pescuitul de oameni şi-a atins scopul. Abundenţa sub care stă apariţia Mîntuitorului (mulţimile care îl asaltează, pescuitul, hrana mulţimilor etc) ne învaţă probabil ceva despre felul în care se diseminează credinţa, despre cuvîntul-sămînţă, cuvîntul ca o păpădie purtată de vîntul duhului. Şi încolţind în cele mai nebănuite locuri.
Imperativul Mîntuitorului şi abandonul instantaneu al pescarilor în năvodul Său deschid deci un nou traseu al umanităţii. Această secundă dublă, timp absolut, poate fi însă socotită şi ca un fel de Urszene a atît de complicatului raport maestru – discipol în sensul tradiţional. Legătura aceasta, năvodul, reţeaua, mreaja, este un fel de pescuire reciprocă. Verticala pe care o instituie Iisus alegîndu-şi Apostolii şi trimiţîndu-i în lume să-I continue istoric lucrarea este completată de orizontala geografico-umană a acestei deambulări şi convertiri.  El le va cere să plece în lume complet lipsiţi de orice instrument exterior, de orice povară, mreaja trebuie să fie simpla lor prezenţă pilduitoare şi jertfitoare, cuvîntul inspirat după flăcările cincizecimii.  Precum şi o capacitate niciodată scăzută de a se lăsa ei înşişi pescuiţi. Arhetipul simbolic al acestei relaţii verticale este Iona, pescarul înghiţit de peşte într-o inversare a rolurilor care este cheia hermeneutică a multor parabole din pateric. În care cele de sus trebuie să se coboare pentru ca cele de jos să se înalţe. Un fel de scurtcircuit, de inversare a polilor care provoacă fulgerul revelaţiei. De altfel, limbajul fizicii elementare ne ajută să înţelegem intuitiv ce se întîmplă în cadrul acestei întîlniri originare între Hristos şi primii apostoli. Afirmam mai înainte că porunca indicativă „vă voi face pescari de oameni” este ca o smulgere de pe o orbită existenţială şi mutarea pe alta, în jurul aceluiaşi nucleu. Asta cere o mare energie, dar şi eliberează, explică fizica, o energie colosală. Este ceea ce se petrece prin această trans-mutaţie, iar energia harică respectivă lucrează de atunci neabătut în istorie. Şi se manifestă plenar la orice transmitere de învăţătură de la avva la ucenic. Este o chenoză reciprocă, ucenicul se goleşte de sine pentru a primi lecţia, avva se smereşte pînă la umilitatea firului de iarbă pentru a se resorbi întreg în înţelepciunea cuvîntului rostit sau doar a gestului tăcut. Şi amîndoi se umplu de substanţa non-substanţială a lucrării duhului. Cum visa Noica scenariul său paidetic după principiul: aici nu se ştie cine dă şi cine primeşte, căci nu avem de-a face cu un prea superficial do ut des. În raportul non-cantitativ între înghiţitorul Iona care este înghiţit de prada sa, văzut la modul simbolic ca o engramă a raportului maestru – discipol, ucenicul şi învăţătorul se „pescuiesc” unul pe altul. Iar uciderea rituală a maestrului de către discipol de care vorbesc atîtea tradiţii ne duce spre aceeaşi cuminecare, reciprocă pescuire în apele cerului divin.
Pentru a încheia aceste scurte meditaţii, îngăduiţi-mi o scurtă privire în planul istorico-psihologic al chestiunii. Sunt oameni care au vocaţia descoperirii celuilalt, pedagogi (în sensul absolut al cuvîntului), antrenori spirituali cum îi numea unul într-adevăr redutabil, Noica, capabili să scoată tot ce e mai bun în noi, lucruri nebănuite nici măcar de noi înşine. Lucian Blaga vorbea de culturi de tip „fii ca mine!” şi de altele de tip „fii ca tine!”. Evident că un pescar de oameni ar trebui să se încadreze în cea de-a doua tipologie, să te provoace la o decisivă introspecţie transfiguratoare.  Istoria noastră oferă cîteva splendide exemple. Să-l amintesc în primul rînd pe Eminescu, aproape necunoscut şi sub această dimensiune, extrem de rară la structurile psihice genialoide romantice de tipul său. Poetul avea însă o bucurie şi o generozitate în stîrnirea creativităţii semenilor pe care cel mai bun biograf al său, George Munteanu o numeşte chiar aşa: vînătoarea de oameni. Să ne gîndim că fără el nu l-am fi avut pe Creangă deloc, Slavici ar fi fost un fel de Victor Vlad Delamarina, ba eu cred că şi Caragiale ar fi arătat altfel. Dar nu numai scriitori, ci şi un violonist de mare talent ca Toma Micheru era recomandat cu elogii lui Maiorescu pentru ajutor. Iar poeziile Veronicăi Micle  au o cu totul altă greutate după ce legătura ei cu Eminescu a devenit mai profundă, decît romanţiozitatea superficială ce le caracteriza înainte. Marele întinzător de năvoade din epocă fusese însă Maiorescu, ar însemna un studiu special despre felul în care el folosea oamenii vînaţi pentru a justifica direcţia nouă pe care o prevăzuse. În perioada interbelică cel mai spectaculos prin metode şi prada culeasă pescar de oameni a fost, cu siguranţă, Nae Ionescu. Deşi s-a scris enorm în chestiune, un ce misterios continuă să fiinţeze asupra influenţei hipnotice pe care acesta a exercitat-o asupra celor mai strălucite minţi ale tinerei generaţii. Chiar cele mai sagace analize, cum este cea a Martei Petreu, care îl compară direct cu diavolul (şi el pescuieşte…..dar asta e o poveste separată) lasă un reziduu radiant de nedumerire asupra acestui adevărat mysterium fascinans a lumii intelectuale interbelice.
La cumpăna dintre cele două Ere, Pronia a vrut să apară acea mişcare unică, asupra istoriei căreia abia în anii din urmă se ridică unele văluri, numită Rugul Aprins. Nu întîmplător, părintele Scrima şi-a construit excepţionala analiză asupra înţelesurilor tainice ale acestei mişcări exact pe raportul maestru – discipol, accentuînd elecţiunea specială de care s-au bucurat toţi cei care au participat şi s-au martirizat în jurul acestei experienţe liminare. Acest exemplu istoric ne arată în plină lumină esenţa căutării ca dimensiune antropologică fundamentală. Omul este fiinţa care caută neîncetat. Nu ştim prea multe despre biografia bieţilor pescari de la Ghenezaret înainte de acea zi fatidică în care un om ciudat li s-a urcat în barcă şi i-a îndemnat să pescuiască împotriva firii în locul la care, ştiau ei bine, nu trage nici un peşte. Dar sigur este că Îl căutaseră, Îl aşteptaseră pe Cel acum venit, de aceea Îl întîmpină atît de firesc, Îl recunosc imediat După cum şi El îi căutase dinainte, precum îi vesteşte altuia imediat, uimindu-l, căci îl văzuse din vreme sub smochin. Peste veacuri, unul dintre cei care îi trăiseră cel mai puternic pînda divină, Pascal, avea să spună: nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja. A fi pescar de oameni înseamnă tocmai această căutare a lui este, din sine şi din ceilalţi. Scena de pe lacul Tiberiadei nu este doar un capăt de drum în istorie, este şi o re-cunoaştere, în sens chiar platonician. Pescarii Îl recunosc pe Cel căutat şi aşteptat din Tora, vestit de către profeţi şi apărut pe neaşteptate în sătucul lor sărman. Poate că această recunoaştere fără ezitări este întîia probă a elecţiunii divine a acestor 12 oameni. Căutarea aceasta de oameni înseamnă a fi treaz, deschis, (pilda fecioarelor) a vedea dincolo de aparenţe, ba chiar împotriva aparenţelor, cum ne învaţă Patericul.
În era roşie pescuitul acesta nu se mai putea face, în lipsa libertăţii. Avem însă exemplul uluitor al Şcolii de la Păltiniş, funcţionînd în plan strict laic exact după modelul pescuirii divine. Noica instaura un model vertical de asceză laică în care performanţa culturală era instituită drept soteriologie. Este cazul cel mai cunoscut şi bine instrumentalizat de pescuit al unor oameni, „cei 11 ai culturii de performanţă”, cu o eficienţă în istorie care îi desfide pe negatorii înverşunaţi ai unui astfel de model paidetic de funcţionare ierarhizată a societăţii. Prin extensie analogică putem susţine că Jurnalul de la Păltiniş este un jurnal al unei pescuiri miraculoase „in dürftiger zeit”. Dar, deşi cel mai cunoscut şi cu impactul istoric cel mai mare nu este, totuşi, singurul. Aş mai aminti astfel de legături informale despre care se ştiu mult mai puţine, cum ar fi cele avîndu-l ca radiant pe muzicologul George Bălan sau pe filozoful peripatetician Mihail Şora, sau pe Alexandru Dragomir. Personal, depun mărturie despre prezenţa care a pus indelebile amprente asupra noastră a unor oameni deţinători de miraculoase năvoade harismatice, cum erau doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga sau poetul mesianic Ioan Alexandru. Am dat astfel de fugare exemple pentru că, în planul acesta social, moral, istoric, individual psihologic modelul absolut al pescuitului divin funcţionează, de multe ori inobservabil, acoperit de zgomotul cotidian. Eficienţa lui „lucrînd pe dedesubt”, îşi are consecinţele undeva în depărtare. Între momentul în care se aruncă năvodul şi cel în care este ridicat cu divina recoltă trece un timp care ascunde cauzalitatea nemijlocită. Ne aflăm în plină durată lungă.
Aşadar, felul în care Iisus îşi selectează soliile inaugurează un tip de relaţie, în acelaşi timp teandrică şi socio-umană care descrie rostul, noima, rînduiala existenţei noastre, de la vînarea de vînt a Eccleziastului la vînarea Ihtiosului universal din centrul Crucii. Este un model de urmat în cursul pămînteştii noastre treceri. „Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El”
Sf. Olga 2013, 11 iulie
.

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2013 Christian Craciun.
cross