anchetă R9

CATEGORIE 
martie 1, 2013

:ŢINUTE ŞI ŢINUTURI UNISEX

Pentru prima oară de când răspund la Anchetele Revistei Noi, (minunat că s-au reluat) regret că nu e locul unei analitici „ştiinţifice”, demersul eseistic mi se pare vădit insuficient în acest caz. Aş simţi nevoia unei etalări bibliografice edificatoare. De altfel, chiar formularea chestiunii de azi porneşte de la această pre-supoziţie: faptul că ar exista / sau nu elemente cuantificabile care să identifice fără rest un anume tip de scriitură. Premiza asta mi se pare în sine chestionabilă, o perpetuare a mitologiei scientiste a structuralismului de acum o jumătate de secol. De aceea mi se pare mai interesantă observaţia din preambul privind proliferarea atelierelor de „scriere creativă”, prin contrast cu o anume scădere a preocupărilor pentru teoria literaturii. Chestia asta conţine la o analiză atentă câteva dintre impasurile majore ale postmodernismului. Abolirea noţiunii de valoare, în primul rând. Sau ideea că „arta scrisului” se poate învăţa, reducând scrisul astfel la partea lui de meşteşug. Este şi asta, cu siguranţă, într-o măsură mai mare sau mai mică, după autor, dar nu este numai asta. Slova de foc şi slova făurită, zicea Arghezi, propunând o sexuală, alchimică, unire între cele două, sub cerul unei unice Poezii. Fericite vremi de sinteză…!Aici am o nelămurire, nu-mi dau seama dacă implacabila corectitudine politică mi-ar impune să susţin că există diferenţe de scriitură masculin/feminin (pentru încurajarea identităţii de gen), sau, dimpotrivă, că nu există o astfel de diferenţe (pentru apărarea egalităţii între genuri).
            În fond, ce ar trebui făcut? O analiză cantitativă (calculatorul, metodele matematice ale unui Mihai Dinu, de un  incredibil rafinament epistemologic….. ar fi neapărat necesare) pe un număr foarte mare de texte. Din literaturi diferite, din epoci diferite. Aici s-ar putea măsura nu numai diferenţe de gen, ci şi diferenţe de gen literar. Pentru că s-ar putea, dau un exemplu ipotetic, să avem o diferenţiere marcantă masculin/feminin în genul epic şi una mult mai mică în cel liric. Şi la ce nivel am situa măsurarea? Fonologic, morfologic, stilistic, tematic? Sau: presupunând că există indici de separare între scriitura masculină şi cea feminină, cum se schimbă ei în timp: să spunem de la romantism încoace, de când autoarele încep să aibă un cuvânt de spus. Dacă  se schimbă, presupun, într-un alt mod şi în alt ritm scriitura masculină de cea feminină. Cum vedeţi, am numai întrebări şi nici un răspuns. Mi se pare o capcană să ne situăm la nivelul psihologiei individuale sau psihologiei creaţiei. Psihologia e altceva decât stilistica, şi e departe de a fi o ştiinţă exactă. Aici e limpede că există diferenţe, dar e mult mai puţin clar cum se traduc acestea la nivelul textului. Sigur că există diferenţe de acuitate a observaţiei, de fineţe analitică, de curaj al abordării existenţiale, dar ţin ele de gen, sau pur şi simplu de individualitatea creatoare? E diferită Marguerite Yourcenar de Michel Houellbecq, ca să dau un exemplu la oarecare întâmplare, diferită pentru că e femeie sau pur şi simplu pentru că e altfel de scriitor? După ce s-ar face o evaluare cu metode matematice sofisticate a unui număr foarte mare de texte s-ar putea, eventual, stabili acei parametri cu o recurenţă semnificativă pentru a plasa un text în categoria M sau în categoria F.
            În fond, încercând să înţeleagă condiţia actuală a actului de a scrie literatură, preambulul anchetei noastre ridică o chestiune mult mai dificilă: cum se schimbă locul, situarea literarului în lumea contemporană? Pentru că aici mi se pare că, sub ochii noştri, se petrece ceva cu adevărat important, care tocmai pentru că este sub ochii noştri nu este uşor de sesizat. Se schimbă locul literaturii în formula condiţiei umane a fiinţei post-post-moderne. Asta înseamnă schimbarea literaturii înseşi, fireşte.  De aici, de exemplu, această contradicţie sesizată cu fineţe în introducerea acestei anchete:  faptul că proliferează atelierele de creative writing în absenţa evaluărilor axiologice. De altfel, axiologia a fost deja evacuată din preocupările omului recent, fiind o disciplină fascistă, discriminatorie, cam cum era genetica pentru miciurinişti. Mai frust spus: facem fără să ştim de ce şi cum facem. Nu ar fi un mare bai asta, sute şi mii de ani literatura mare s-a făcut în absenţa auto-teoretizării. Asta era însă din belşug compensat de acceptarea unei transcendenţe care „cobora”  blagian, într-un fel sau altul, în actul sacru şi misterios al inspiraţiei creatoare. Omul de azi refuză însă prezenţa oricărei transcendenţe, atât în cotidian cât şi, mai ales, în actul creaţiei, pe care îl vrea „controlat” raţional (vă amintiţi lecţiile despre Corbul lui Poe şi construcţia lui totalmente planificată?). Or, raţiunea nu are sex. Şi cu asta m-am întors la ţenchiul voroavei. Nu am dat, se vede lesne, nici un răspuns decis, nici pro nici contra, doar m-am învârtit în jurul cozii de gânduri. Nu ştiu, pur şi simplu, dacă există diferenţe identificabile şi reproductibile între o scriitură masculină şi una feminină. Asta nu înseamnă că literatura ar fi unisex, ea trădează însă ceea ce noi suntem pe cale să pierdem sub tăvălugul uniformizant al prezentului: individualitatea. Dacă mai complicăm şi jungian analiza, încercând să identificăm elementele de animus vs, anima dintr-un text, atunci chiar riscăm să ne rătăcim printre întrebări. Ce am face cu un text în care predomină elementele M, dar care în adâncime este bine irigat de (e)fluviile animei?
            În sfârşit, pentru a încheia acest periplu printre nedumeriri, aş mai pune şi chestiunea travestiului (mă gândesc inclusiv la cunoscutul titlu cărtărescian). Cu alte cuvinte, autorul are capacitatea de a-şi travesti scriitura?  De a mă înşela pe mine, ipocritul lector, vânzându-mi scriitura M drept F şi viceversa? Nu mă refer la moda stupidă a doamnelor care vor să scrie „bărbăteşte” („sunt o doamnă, ce p_ _a mea!”), nici a efeminaţilor metrosexuali, nici a literaturii „celui de-al treilea sex”, încă fără ecouri notabile la noi. E aici şi o chestie de simplu vocabular, nu numai de estetică, pentru care limba română nu pare suficient pregătită. Ci, pur şi simplu,  revin la obsesia mea: există un nucleude adâncime, indiscernabil al textului, în care confuzia, masca dintr-un nivel de suprafaţă, să nu mai fie posibilă?
            Înţeleg din această enumerare pentru mine însumi că întrebarea despre două feluri – ipotetice – de scriitură duce, inevitabil, spre chestiunea insolubilă a condiţiei scrisului într-o lume tot mai refuznică a lecturii şi a valorii de orice fel. Utopist negru de felul meu, prevăd o lume în care cititorii şi scriitorii vor deveni, asemenea creştinilor din primele timpuri, locuitori ai catacombelor şi vânaţi fără milă ca foarte periculoşi duşmani ai ordinii sociale. Nu mai e mult până atunci, dar suficient ca noi cei de azi să n-o mai prindem. Departele e aproape.

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2013 Christian Craciun.
cross