prefaţă

CATEGORIE 
iulie 22, 2011

CANA DE LUT
Sunt zilele… Este uşor de observat, miezul acestui volum de versuri – unul dintre cele mai bune, mai dense pe care le-am citit în ultimii ani – este trăirea feminină a iubirii ca suferinţă. Dar mai sunt şi zilele, cărora trebuie să le dăm atenţie, începând încă de la titlu. Pentru că ele formează canavaua poveştii în care eşuează sau triumfă orice iubire scrisă. Este, mai întâi, ziua în care se petrec toate naşterile, ziua de vineri 13 (poemul annuit coeptis), este apoi „un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre” (există o metaforă obsedantă a lapidării în acest volum), pentru că „timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare”. Apoi timpul „săptămânii patimilor”: joi este ziua începutului („m-am atins de buzele poetului într-o joi”), vineri este ziua trăirii (Iubita poetului, se cheamă una dintre poezii, cu subtitlul definitoriu starea de vineri) şi ni se atrage atenţia că „poemul acesta nu se va termina niciodată”, după care urmează imediat poemul O sâmbătă care nu a existat. Trei zile şi nici un sfârşit. Căci ultimul poem, „apocalipsa după tine”, închide cercul neputinţei. Trei zile care închid spaţiul unei reducţii metonimice şi mitice a vieţii de femeie. Mereu exilată într-un viitor improbabil. Într-o existenţă travestită în poezie. Acest decupaj este suficient pentru a ne da o idee despre coerenţa volumului. Nu există, autoarea experimentează asta cu fiecare imagine, „nicio ieşire din iadul neştiut al femeii”. Vers emblemă. Avem de-a face cu un volum unitar, tematic dar mai ales la nivelul imageriei. Un volum puternic, în care poezia este conţinută, nu adăugată după reţete prefabricate. Nu originalitatea interesează aici în primul rând, cât acuitatea rostirii. Infernul de a fi femeie, de a iubi şi de a fi iubită, de a pierde iubirea, patimile trupului îndrăgostit care iubeşte prin suflet (sau invers?), blestemul timpului, toate îşi află o caligrafie foarte exactă în universul imaginar al acestei poezii. Liliana Filişan scrie cu naturaleţe, nu are acea emfază a procedeelor care le pare unora „poetică”, şi acesta mi se pare un merit important într-o epocă literară în care reducerea literaturii la permutări textuale, dez-umanizarea ei în fond, înseamnă, paradoxal, tocmai eviscerarea ei, eliminarea cărnii şi a sângelui (uneori e o eliminare prin abuz de utilizare, dar asta este altă poevste). Or, dacă nu scrii despre trupul îndrăgostit, despre ce poţi să scrii? Dacă nu scrii despre cuvântul – trup, despre ce poţi să scrii? De aceea mi-a plăcut lipsa de încrâncenare a acestor poezii, tensiunea este lăsată să izbucnească din elementele existenţei, nu din vane jocuri de imagini şi cuvinte şocante. O poezie a vortexului feminin care absoarbe totul, inclusiv pe sine însuşi. Poeta cultivă o poezie a vizualului, a imaginilor puternice, memorabile: „sunt puţini cei care ştiu că inima mea este o pâine mare şi neagră/din care ciugulesc păsările cerului în fiecare dimineaţă”. sau „în mâinile mele cartea/ca semn al neînţelesei caligrafii a destinului”. Absenţa verbului, de exemplu, în această din urmă construcţie asigură picturalitatea imaginii. Procedeele poetice merg înspre această admirabilă plasticitate bine controlată.
Fiziologicul ocupă, firesc, un loc important în poeme, fără ca asta să însemne o facilă aducere la un numitor (prea) comun, abundent în poezia actuală, blocată în acte şi secreţii. Conservator trimbulind, voi prefera totdeauna „poemele disperării de a fi femeie” „poemelor vaginului”. Dar, ştim din clasici, carnea e tristă. Carnalul înseamnă aici, ca în orice feminitate adevărată, nerobită modei şi ideologiilor, kenoză, dăruire integrală, sacrificiu, disperare. „mă spăl pînă la sînge de bărbatul care mi s-a impregnat în piele” dar şi „doar eu am rămas adînc impregnată în pielea bărbatului ca o pată de singurătate”. E tot ce mai rămâne uneori din dragoste: această pată de parfum al trecutului. „orchestra roşie a sîngelui” sau „tragedia cărnii” nu pot lipsi din inventarul de imagini, dar al unui trup de o senzualitate blestemată, iubită şi asumată. Căci „mintea este cheia de boltă a templului femeii”. Iar „frumuseţea nu este o promisiune de fericire, ci o certitudine de dezastru”. Acest mod, i-aş spune răspicat, de rostire este semnul poeziei care vine de profundis. Ecorşeul trupului sufletesc, autoscopia, ex-punerea în piaţa publică sunt etape premergătoare descărcării poetice. Poezia stă sub metafora clasică a crisalidei „ce ştie că nu va avea niciodată aripi”. Este zbor invers, spre înlăuntru. „tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă/ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere/rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni/fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta//singurătatea cu esenţe de tămîie şi măr încălzite cu lemn de santal/nu-şi dezminte desăvărşirea barocă”. Desăvârşire barocă, da, avem de-a face cu o plăcere evidentă a rostirii, a căutării şi şlefuirii imaginilor, un calofilism discret ca un parfum de calitate. Trimiterile culturale arată aceeaşi grijă a colecţionarului avizat de rarităţi, poezia nu are un caracter livresc, deşi citatul culturalo-poetic este mereu invocat. El nu are însă decât rolul de lentilă amplificatoare a strigătului netrucat: „sunt tristă”! Semnul exclamării îmi aparţine, poeta îi dă doar sensul unei constatări reci. Un poet are un fel de milă faţă de cuvinte, numai aşa le poate spăla de zgura cotidianului. Nu ai cum să construieşti metafore cu vorbe pline de rugină.
Descoperim un traseu liric al singurătăţii (în-singurării) femeii. „între o absenţă şi altă absenţă cineva şterge toate semnele zilei de mâine/învăţ să trăiesc fără teamă de margini/binecuvântare sau blestem în religia umbrelor totuna//între încheieturile pietrelor se înfige ţăruşul/ între gând şi cuvânt mintea care nu cunoaşte smerenia/între o lume şi cealaltă lume pâinea cu miros de tămâie şi sânge împietrit”. Poezia Lilianei Filişan are ceva din melancolia, delicateţea, durerea conţinută, tristeţea discretă, eleganţa (da, eleganţa, este o dimensiune capitală, o ignorăm vinovat) unui film de dragoste alb negru franţuzesc de prin anii 60. („locuiesc într-o fotografie alb-negru” spune ea însăşi). Până şi imaginile cearceafurilor tăvălite, dimineţilor gri, recipisa de la casa de bagaje („sentimentele care nu se mai înapoiază”) ţin tot de această plastică a delicateţii. Care, atenţie, înseamnă putere, o astfel de poezie nu poate fi în fond decât urlet, tortură, autoflagelare. Nimic „retro” în această comparaţie, dimpotrivă, este o provocare de cea mai bună calitate estetică. Cu atât mai interesant oximoronul ei constitutiv al unei delicate picturi impresioniste în acuarelă exprimând însă urletul mut al lui Munch . „cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră/în tâmpla în care mi se sinucid gândurile/e o lapidare necesară/când te prosternezi cu veneraţie lanţului/când îţi prinzi în umeri braţe de lemn/le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale/şi le laşi libere să umble prin lume/fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului//între mine şi mine însămi moartea îşi adună înfrigurată genunchii la piept”. Moartea este ca un fetus cu care suntem dintru început însărcinaţi, este eşecul inevitabil al oricărui zbor cu braţe de lemn, nu ai niciodată, niciunde scăpare, şi dragostea ca pseudonim al morţii, cum spunea un mare poet, te antrenează pentru finalul calendarului.
Rolul poeziei este fundamental ambiguu: pe de o parte ea vrea să exorcizeze patima prin uleiul liniştitor al cuvintelor, dar, în acelaşi timp, amplifică suferinţa prin chiar funcţia lor anamnetică. „într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte/şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată”. E un silogism liric simplu, dar atât de pătimitor: a scrie=a-ţi aminti=a suferi=a te mântui. Erosul, este când exprimat cu o sfruntare dureroasă: „nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele/dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă/asta sunt o târfă/«obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea»/dar să ştiţi, viaţa asta e cea mai mare curvă/zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo”; când sugerat într-o diafanitate ceţoasă: „nicio iubire nu se îngroapă cu ochii închişi/doar cu o privire în noi înşine”. Sau: „inocenţa de a arunca toate gândurile spre lume indiferent ce lume/mă vede uneori indecent de goală de mine şi-mi spune/iubito te vor lega cuvintele la stâlpul infamiei şi vor arunca piatra spre tine”. De aceea nu am notat titlul poeziilor, avem de-a face în fond cu un singur poem cursiv, desenând ca o electrocardiogramă starea unei bolnave de (lipsa de) iubire. „pielea mea tremură în siajul privirilor tale/diluviu de carne valuri înalte de sare şi viciu”., „vor fi mereu trupuri de iubit femei şi târfe/singura diferenţă e că uneori târfele sunt gratis”. Macularea, iubirea care maculează apar ca una dintre teme, trebuie să cauţi purificarea, dar şi să te murdăreşti de sarea iubirii, ca după o baie în mare. Carnea are propria ei amintire a iubirii, cu gust sărat pe buze arse de dorinţă. „era linişte frig şi linişte/de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise”. „scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt/fără să-mi pese că rămân goală în piaţa publică/nuditatea e doar o monedă de schimb”. Dar toată această experienţă ajunge să dea senzaţia că spaima se insinuează între vertebre (am parafrazat una dintre imaginile percutante ale volumului), hieratizând atitudinile personajului liric.
De ce „cana de lut”? Este unul dintre poeme, cu un titlu lung ambiguu „cana de lut şi profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’)”. Pentru că mi se pare, din multe puncte de vedere, o metaforă atotcuprinzătoare a condiţiei de femeie. Începând de la ulciorul - femeie al lui Ommar Khhayam în care beţia vinului, a morţii şi a erosului se unifică. Trecând prin problema insolubilă a plinului şi golului dintr-un vas, care dintre ele este mai important? Şi tot în acest context ne putem gândi şi la imaginea însetatului şi a ostoirii setei, a perisabilităţii, a morţii care ne readuce în lut şamd. Este şi un fel de umilitate în biata oală de lut, un fel de lecţie implicită a acestui abstrus simbol al feminităţii. Dacă mântuirea prin poezie este posibilă, traduc pentru contextul de faţă, sau e doar un paliativ pentru rana existenţială, iată, până la urmă dilema fondatoare a acestei poezii.
Volumul O sâmbătă care nu a existat este poezie autentică. Anatomie lirică a feminităţii trăite la o insuportabilă intensitate, această poezie transmite emoţiile cu o sinceritate (în sensul estetic al cuvântului) care provoacă la o lectură sim-patetică, după regula de aur a literaturii bune. „se face dragoste după ce terminăm de murit vertical în noi înşine/în genunchi se verifică reflexele/în oamenii mici instinctele primare sete foame sex/nu există îngeri nu există diavoli nu există simplu doar zbor în sens invers/am ales de atunci să rămân femeie/în semnele acelea cineva mă înşeală în fiecare noapte cu mine/uneori dimineaţa găsesc uşile dulapului deschise un copil plângând şi o pereche de aripi”.

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Rinoceri

CATEGORIE: 
aprilie 5, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2011 Christian Craciun.
cross