portița

CATEGORIE 
iulie 4, 2011

LA PORTIŢĂ
Îmi cer iertare de a veni în faţa Dvs. ca un neofit, în calitate de literat, mai degrabă pentru a vă împărtăşi o experienţă, atribuindu-mi simpla calitate de martor al transformărilor prin care a trecut un spaţiu rural în ultima jumătate de veac. Nu m-am avîntat deci în fortificări bibliografice sau armături filosofice, ci m-am mărginit să vă prezint rodul unor observaţii de trăitor. M-am născut şi trăiesc încă într-o localitate cu statut ambiguu în care, deşi era adunată în jurul unei întreprinderi foarte mari de care depindeau practic toţi locuitorii, totuşi formele rurale erau încă foarte prezente. Oamenii creşteau vaci, oi, capre, păsări, lucrau la CAP, îşi cultivau asiduu grădinile. Bunicul meu mai avea cai şi căruţă, vaci, iar tatăl meu era funcţionar la uzină. Această dihotomie era reprezentativă pentru structura satului de la sfîrşitul anilor 50 şi mai tîrziu în anii 60.
Astăzi acest sat s-a destructurat complet. De fapt, stă sub semnul lui nici, nici. Nici sat, nici oraş, nici mahala. Nu ştiu dacă există un nume adecvat pentru asemenea adunări umane (fenomenul am impresia că este generalizat în ţară) lipsite de coloană vertebrală. Inodorul şi abstract - administrativul „localitate” este singurul apelativ ce-i poate fi acordat. Şi care nu spune nimic. Alcătuirea aceasta de case şi locuitori nu mai are osatură fermă, este moluscoidă. Generaţiile vechi s-au dus, locul s-a umplut de nou veniţi din patru vînturi, puţini mai ştiu istoria mitologică sau mitologia istorică a locului, adică lipseşte exact cimentul care dă identitatea unei comunităţi. Este o localitate compusă din străini. Daţi-mi voie să ilustrez cu un fenomen ce poate părea periferic dar care îmi pare plin de semnificaţii, vorbitor despre faliile dintre aceste grupuri umane. Oamenii nu îşi mai dau bineţe, decît cel mult pe categorii, cei care se cunosc între ei. Dimensiunile localităţii nu s-au schimbat, nici populaţia nu cred că s-a modificat numeric în mod semnificativ, dar localitatea nu mai este o unitate. chestiunea are, dacă vreţi, şi implicaţii adînci social politice, în măsura în care cei care recită cu ochii închişi catehismul democraţiei vorbesc plini de evlavie despre interesele şi valorile comunităţii locale. Or, tocmai comunitate locală cu identitate bine definită nu mai avem în astfel de localităţi. Este şi una dintre explicaţiile unor rezultate electorale care îi aiuresc pe observatori.
Acest tablou schiţat în cîteva linii îmi foloseşte doar pentru cîteva meditaţii în legătură cu un obiect mărunt care a dispărut de multă vreme din arhitectura publică a satului meu, ca și a multor altora: băncuţa de la poartă. O ştiu bine toţi cei care au trăit într-un sat mai aproape de vechime. În copilăria şi adolescenţa mea acest „obiect” era încă destul de prezent, la cîteva porţi găseai o băncuţă. Nu pot fixa, din păcate, nici momentul din care au început să dispară, nici cauza. Pot face doar supoziţia că au început să dispară pe măsură ce tot mai mulţi gospodari au înlocuit gardul vechi, de şipci, cu gardul metalic, eventual cu postament de beton. La gardul cel nou nu se mai asorta băncuţa. Şi, pe de altă parte, un rol important trebuie să fi avut răspîndirea, după cea de-a doua parte a anilor 60, a televizorului care a răpit timpul „portiţei”. Funcţia practică şi simbolică a acestui ustensil merită cercetată cu atenţie. El ţine, mai întîi, de o anume percepţie tradiţională a realităţii, de anumite raporturi umane specifice, avînd o funcţie reglatoare şi mediatoare. Să le luăm pe rînd...
Spaţiul tradiţional al gospodăriei rurale este un spaţiu îmblînzit, continuu, fără rupturi, nu separaţia este importantă, ci medierile succesive, asigurînd un fel de trecere osmotică între ceea ce azi numim spaţiul public şi cel privat. Fereastra, pragul, prispa, pridvorul, ograda, poarta, marchează succesive integrări în diferite calităţi ale spaţiului. În această trecere succesivă băncuţa de la poartă reprezintă, dacă vreţi, avanpostul spaţiului privat în inima spaţiului public şi locul privilegiat prin care cele două fac schimb de informaţii. Instanţă reglatoare, spuneam, pentru că aici îşi avea punctul de informaţie „gura satului”. Şi punctul de control. Băncuţa (un diminutiv pentru care trebuie recitită întreaga fenomenologie propusă de Noica, eu unul nu am auzit vreodată spunîndu-i-se „bancă”, diminutiv care indică limpede „îmblînzirea” spaţiului, umanizarea lui) era apanajul femininului, în genere al bătrînelor. Gospodinele în putere sau bărbaţii o foloseau mai rar, după un orar al muncilor casnice, în clipele de răgaz. De aici, ochiul lor vigilent scana tot ce mişcă. Băncuța se instituia astfel ca un fel de centru al cosmosului rural, punctul nemișcat în jurul căruia se desfășoară întreaga ceremonie cotidiană a vieții. Prin fața ei treceau nunțile, înmormîntările, oamenii la treburile lor zilnice. Aici se petrecea un fel de judecată de acum, cum zicea un scriitor foarte legat de satul tradițional, premergătoare celei de pe urmă, un fel de necesară pregătire a ei. Băncuța introducea un principiu de ordine în imprevizibilul vieții.
Adică era un semn al unei lumi centrate. Nu are importanță că sunt mai multe centre (vatra de exemplu), cu valori și statute diferite, oamenii le dis-cern de cele mai multe ori fără greșeală. Importantă este ideea de ierarhie, de adaptare la imu(t)abil. Băncuța reprezenta eleatismul funciar al oricărei lumi tradiționale. Nu vreau să insist prea mult asupra faptului că este unul dintre locurile privilegiate în care se nasc poveștile. Geografia epică a satului aici își căpăta relieful. Realitatea secundă a mitologiei locale aici se construiește. Principiul etico-estetic: ceea ce nu se poate povesti, nu există, își găsea o adeverire absolută în ceasurile de taclale de la portiță. Și tot în acest ambalaj de poveste, băncuța însemna și trista scîndură a așteptării. Aici era așteptată pe înserat vita întoarsă de la pășune, dar și băiatul sau soțul să vină de pe front, bărbatul de la tîrg sau de la ibovnică. De pe băncuță se crea „lungul drumului”. Pe acest spațiu de graniță, așteptarea însăși devenea mai suportabilă.
Două erau întrebările cheie cu care trecătorul era chestionat de către agentul de control de pe băncuță. Insist în special asupra primeia. Dacă bătrîna nu mai avea ochii aşa de buni sau dacă erai din altă parte a satului, după ce dădeai obligatoria bineţe (voi reveni) primeai următoarea chestionare: tu al cui eşti, maică? O adevărată secantă prin psihologia populară. O fenomenologie a identităţii, aşa cum este ea percepută în spaţiul tradiţional rural. Deci nu cine eşti interesa, ci al cui eşti. Neamul, speţa şi nu individualitatea erau văzute ca definitorii. Am spune o definire prin genul proxim, fără ca, în primă instanţă cel puţin, să intereseze şi diferenţa specifică. Neamul îţi era paşaportul de trecere şi caracterizare la prima vedere. Literar, asemenea patternuri comportamentale mai găsim încă, de exemplu, în Moromeţii. Statul pe stănoagă şi întrebarea „al cui e ăsta, măi Cocoşilă?” sunt acte fundamentale pentru un spaţiu în care fiecare individ era un observator-observat. Funcţia reglatoare a băncuţei stă tocmai în această clasificare a oamenilor în funcţie de neam. Certificat de nobleţe. Se configurează astfel o lume verticală, ierarhizată, ordonată, unde familia, neamul oferă baza identităţii. Era, implicit, această simplă şi delabrată băncuţă şi un spaţiu privilegiat al comunicării. Între cei care treceau şi cei/cele care stăteau se stabilea un scurt ritual specific. Informaţia circula. Deschid aici o mică paranteză, pentru că am amintit de la început chestiunea lui „a da bineţe” şi n-aş vrea să pierd ocazia unei rapide treceri prin prezent. Unde observ o ciudată ruptură. Mă întîlnesc de pildă cu foşti colegi/colege de şcoală generală din copilărie. De multe ori cu copii, nepoţi, adolescenţi mai încoace, alături. Dau ziua bună, normal, colegul îmi răspunde, la fel de normal, dar copilul de şcoală sau adolescentul aproape niciodată. După cum n-am auzit niciodată ca maturul să-i atragă atenţia. Lipsită de instanţe reglatoare, comunicarea s-a rupt. Pentru ei, cei tineri, generaţia noastră locuieşte pe o planetă paralelă, tocmai pentru că nu mai suntem identificabili. Întîmplarea s-a repetat de prea multe ori pentru a fi o simplă întîmplare, ea are toate datele unui fenomen social deplin semnificativ, al unui simptom caracteristic pentru destructurarea unei comunităţi, pentru enclavizarea ei în grupuri izolate. Asta implică, la alt nivel, şi pierderea memoriei identitare. Băncuţa este şi un loc privilegiat al memoriei. Acolo se năşteau poveştile cotidianului. Am mai prins, legat de această chestiune capitală a memoriei identitare, bătrînele care povesteau cimitirul. O plimbare prin ţintirim cu o asemenea călăuză devenea o fabuloasă expediţie în timp. Tot după criteriul neamului. Cunoşteau fiecare cruce, povestea fiecărui om îngropat şi toată încrengătura complicată de rubedenii, relatau fapte demne de povestit ale biografiei sale, de multe ori chiar în cheie comică, un fel de Săpînţă orală.
Mă întorc după acest ocol care m-a ajutat să fixez spinoasa problemă a pierderii identităţii prin pierderea memoriei. Locul învestit a devenit fadă localitate. (o altă întrebare cu miez: de unde eşti de loc?). Foişorul de observaţie reprezentat de băncuţa de la poartă era deci creator de identitate. Loc al memoriei, al clasificării şi al judecăţii morale. Instanţă. Băncuţa îşi avea şi orele ei. Dimineaţa, după ce puneau oalele cu mîncare la foc, gospodinele ieşeau pentru o primă inspecţie, primul „breaking news” al zilei. Mai fugeau din cînd în cînd să mestece în oale, dacă se întîmplase ceva important şi se luau cu comentariile se întîmpla să se afume fasolea sau să dea laptele în foc. Bătrînele ieşeau mai târziu să se sorească. Mai târziu pe înserat era ceasul torsului (eu n-am mai prins decît o bătrînă care ieşea cu fusul). Mai în noapte băncuţa era a tinerilor, pentru întîlnirile specifice. „A chema pe cineva la poartă” avea un înţeles clar. Sigur că băncuţa mai avea o mulţime de alte funcţii secundare: supravegherea copiilor mici care se jucau pe stradă, păzirea bobocilor de pe şanţ, locul unde se întindeau covoarele la uscat, sau fânul...etc.
Spuneam că mai exista şi o a doua întrebare la care erai supus cînd treceai prin dreptul acestei vămi: unde ai fost? Sau: de unde vii? Aici aveam două variante de răspuns, în funcţie de dorinţă, dacă erai sau nu interesat să intri în vorbă. Dacă nu voiai să dai informaţii concrete spuneai simplu: „de la vale” sau „din sus” (ceea ce oricum era evident). Dacă erai disponibil pentru un schimb de vorbe mai lung, dădeai informaţia mai exactă, permiţînd interogatoriului să continue cu alte întrebări. Îl citez iar pe Moromete „răspunzînd cu multe cuvinte la salut”, semn că are chef de vorbă. Nu întîmplător romanul chiar se încheie cu această frază în care el nu mai foloseşte acest ceremonial bogat al salutului, ceva se rupsese iremediabil şi ţăranul nu mai iese pe stănoagă să observe lumea. Băncuţa era loc al adăstării, al unui ritm specific al vieţuirii, al negrabei. Era, deci, nu numai loc ci şi timp specific. Este locul de unde, ca să citez în cheie uşor derizorie o vorbă adesea prost înţeleasă a lui Blaga, ţăranul sabotează istoria. Pentru a construi o infinitate de istorii locale.
Scandarea spaţiului în universul rural tradiţional trece prin acest prag de vorbe, de poveşti care se nasc pe băncuţa de la poartă. Aici se desfăşoară cinematograful cotidian, spectacolul lumii, comedia umană. Nu avem o oglindă purtată de-a lungul unui drum, ci un drum defilînd prin faţa unei oglinzi. Deloc obiectivă, deloc rece, dimpotrivă. Băncuţa era centrul acestei imense şi străvezii pînze de păianjen care este reţeaua relaţiilor sociale dintr-o comunitate tradiţională. Dispariţia acestui loc învestit înseamnă mai multe lucruri: a) izolarea, enclavizarea, nu mai există o structură fermă, bazată pe un set limpede de valori ale comunităţii, avem acum categorii izolate, îm funcţie de vîrstă, sex, educaţie, religie, ocupaţii, origine etc. care nu mai comunică între ele. b) lipsa de proiecte.. Nefiind o unitate, nu se pot face proiecte pentru comunitatea respectivă care pur şi simplu nu îşi percepe interesele comune. Idealismul politico-social care mizează sforăitor pe descentralizare în favoarea „intereselor comunităţii” nu ţine seama că multe alcătuiri administrative nu sunt nicidecum, nu mai sunt sau n-au fost niciodată în unele cazuri comunităţi în sensul tare al termenului. De aceea şi este în cea mai mare parte un eşec.
Nu ştia, evident, coana Lenuţa, vecina mea, ce rol sociologic important juca ea supraveghind vigilent tot ce mişcă de pe băncuţa ei. Dar întrebarea ei pluteşte încă neliniştitor în aerul european în care ne mişcăm: noi ai cui om fi, maică?

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Rinoceri

CATEGORIE: 
aprilie 5, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2011 Christian Craciun.
cross