studii istorice

CATEGORIE 
februarie 20, 2011

PRELUDII ISTORICE

Culegerea Studii moderne a profesorului Alin Ciupală, apărută la Editura Universităţii Bucureşti, 2009, cuprinde în mare două feluri de texte: unele sunt restituiri documentare, rod al cercetării de arhive (Regina Elisabeta a României şi Pierre Loti într-o corespondenţă inedită; Cîteva date referitoare la traducerea în limba armeană a operei reginei Elisabeta a României – Carmen Sylva; Rediscovering the New World. An Anonymous Romanian Traveler in the 20th century and her Diary), altele interpretări de date şi surse istorice, proiecte de sinteze necesare (Cauzele răscoalei din 1907 între surse şi interpretarea istoriografică; La modernisation de la société roumaine dans le XIX-ème siècle, Points de vue libérales et nationale; Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea). Toate aceste studii sunt subsumate însă problemei homerice a intelighenţiei şi a societăţii româneşti în genere de 200 de ani încoace: modernizarea statului şi a societăţii, versus identitatea naţională. Cum spunea profesorul Sorin Alexandrescu într-unul din studiile sale fundamentale asupra problemei: „ „...a fi şi a rămîne român este marea temă a unei culturi care a trebuit totdeauna să se gîndească pe sine în termenii, uneori constrîngători, ai supraveiţuirii. Acest mit al identităţii a rămas în mod constant prioritar faţă de orice altă problemă culturală sau ideologică”. (v. Paradoxul Român) Se discută mult şi astăzi, din perspective generale diferite: politic, economic, teoria mentalităţilor, sociologic, başca fiecare domeniu particular în special, despre modernizarea societăţii româneşti. Privirea atentă în istorie ne-ar ajuta poate să înţelegem mai bine, cu mai puţine crispări şi accese isterice, ce se întîmplă cu noi astăzi.
Sigur, nu este menirea istoricului de a oferi soluţii pentru problemele prezentului, dar fără istorie soluţia nu poate fi găsită şi nu poate fi găsită mai ales cea corectă. Dar, astăzi, cînd, vorba unui istoric de-al nostru, „istoria se învaţă pe genunchi” astfel de dezvăluiri documentare şi panoramări ale unei teme sunt de un mare folos nu numai cognitiv. Sunt pur şi simplu o îmbogăţire sufletească. Astfel, studiul despre răscoala din 1907 are o alcătuire inedită, prima parte recapitulează instructiv „istoria istoriei”, arătînd cum a fost prezentat evenimentul în istoriografia noastră, sub diferite lentile ideologice. A doua parte a materialului surpinde părăsind aparent firul principal al demonstraţiei pentru a descrie harta generală a etapelor modernizării societăţii româneşti. Şi asta tocmai pentru a descifra cele mai îndepărtate cauze ale răscoalei. Procesul începe, cum se ştie, cu reinstaurarea domniilor pămîntene şi infuzarea în rîndurile boierimii a ideilor Luministe, introducerea Regulamentelor Organice, tot mai substanţialul flux de tineri care îşi fac studiile în Occident, întorcîndu-se apoi în ţară şi luptînd pentru introducerea instituţiilor unui stat modern, liberal. Aşa ajungem la generaţia paşoptistă şi, mai apoi la aparent paradoxala generaţie junimistă. Junimea (destul de scrîşnit prizată în istoriografia, cel puţin literară, de azi, probabil datorită lipsei unui curent autentic conservator de gîndire. Subiect de meditaţie) este un moment important care pune în discuţie criteriile modernizării. În plus, Maiorescu conceptualizează, prin teoria formelor fără fond, un autentic model (de o mirabilă simplitate, eficienţă cognitivă şi actualitate) al modernizării rapide a unei societăţi. Mai tîrziu modelul va fi rafinat de Lovinescu prin teoria sincronismului şi Istoria civilizaţiei române moderne rămîne pînă azi un moment de referinţă în explicarea proceselor sociale, politice, economice care au dus la formarea statului românesc modern. Două observaţii sunt de făcut în treacăt aici: a) că modernizarea s-a făcut de sus în jos, de către o elită, (avatarurile istoriei au făcut ca să fie, după expresia tot a lui Sorin Alexandrescu, o modernizare încă neîncheiată, pentru că această elită a cunoscut periodice „recăderi în premodernitate”, modernizarea n-a avut niciodată răgazul să pătrundă pînă jos, în straturile cele mai adînci ale societăţii); b) şi că, mereu, ea a trebuit, în consecinţă, impusă cu mijloace de forţă. Cum să intepretăm mai adecvat lovitura de stat a lui Cuza de pildă? Concluzia acestei rapide treceri în revistă? „...principala cauză a răscoalei din 1907 este legată de nefuncţionarea raporturilor dintre sfera publică şi sfera privată, dintre centru şi periferie.[…] În România modernă există două lumi diferite, dar nu una a exploataţilor şi cealaltă a exploatatorilor, ci una urbană şi cealaltă rurală, care nu pot comunica”. Cu mici glisări terminologice fraza este absolut valabilă pentru realitatea cotidiană de după 1989 pînă astăzi. În aceeaşi ordine de idei citez şi concluzia studiului următor, traducînd din franceză: „...modernizarea societăţii româneşti a luat în considerare, în primul rînd, valorile ideologice naţionale, punînd accentul pe ortodoxie şi latinitate şi numai în secundar pe valorile ideologiei liberale, ca separarea puterilor în Stat, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, respectul legii etc.. situaţia caracteristică pentru ansamblul Sud-Estului European, cu particularităţile şi evoluţiile specifice fiecărei societăţi”.
Pentru paseişti studiul despre corespondenţa Reginei Elisabeta cu Pierre Loti este o mină de aur. Juvaeruri pierdute pe veci: eleganţă, stil, delicateţe, sobrietate, o franceză de un rafinament toropitor, tot ceea ce conţinea o scrisoare şi nu va putea conţine în veci un mail aseptic şi strict funcţional. Şi o secţiune prin atmosfera unei epoci în care cultura, sentimentul, diplomaţia, intriga de alcov, călătoria, politica imediată, exoticul se amestecau inextricabil. Iar pentru amatorii de aventuri acele file rătăcite de jurnal al unei lungi călătorii prin America de Sud al unei doamne din România, împreună cu familia, în primii ani ai secolului XX sunt de un maxim interes.
Un studiu de mai strictă specialitate este cel despre antroponomia feminină în sec. XIX. El intră în aceeaşi sferă de interes a modernizării, manifestată într-un domeniu în care puţini au căutat mărturii, cel al numelor care se dau fetiţelor. Este un studiu de istorie a mentalităţilor, demografie, sociologie şi antropologie foarte sugestiv. Sigur că dificultatea principală este aici cea a surselor pentru a putea oferi un tablou statistic cît mai exact. Antroponimia este, demonstraţia ne convinge, o oglindă destul de fidelă a etapelor prin care trece modernizarea societăţii româneşti. De la numele legate strict de cele sfinte, la cele greceşti importate în vremea fanarioţilor, pînă la cele „occidentalizate” de mai tîrziu, într-o diversificare tot mai accelerată, este un traseu care reproduce exact traseul modernizării mentalităţilor. Pentru secolul XIX un fenomen interesant este şi influenţa în antroponimia feminină a romanelor foileton, cu evident ecou în ceea ce se întîmplă azi cu telenovelele. Tabelele statistice trebuiesc citite cu răbdare, pot provoca reale delicii. Auziţi nume: Păuna, Păuţa, Raliţa, Linţa, Caliţa, Crisia etc.
Deschizător de multe interogaţii este studiul Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea. Ce este specificul? Iată o întrebarea de mare actualitate. Deja bibliografia problemei este impresionantă, unghiurile de abordare multiple şi diverse, chestiunea pare mereu (de ce?) de o stringentă actualitate. În plină formare a naţiunii, secolul XIX (incluzînd şi perioada „naţională” de pînă la primul război mondial) pune jaloanele chestiunii dar şi fixează „temperatura” (mai mereu foarte ridicată) dezbaterii. Avem, pe de o parte, un „esenţialism”, o teorie care încearcă să fixeze un specific ireductibil şi imuabil. Pe de altă parte, viziuni mai atente la mecanismele cultural-mentale care produc specificul într-un anume moment istoric, înţeles de astă dată ca dinamică. E vorba şi de fine disociaţii terminologice între naţiune, stat popor, cetăţenie etc. Autorul întrevede o dihotomie între statul liberal şi cel naţional(ist). Întru totul remarcabilă este observaţia asupra pragmatismului Junimii a cărei critică se îndreaptă în sensul modernizării şi nu împotriva ei. Autorul lucrează cu un joc de oglinzi: cum se văd românii pe sine şi cum îi văd străinii. O altă pistă care cu siguranţă va fi aprofundată în viitor este punerea în paralel a discursurilor despre Transilvania şi despre Basarabia, de o evidentă disimetrie, ceea ce poate duce la multe reflexii. Nu putem decît subscrie la o asemenea plină de provocări concluzie; „Neagu Djuvara observă cu după cincizeci de ani de regim comunist în psihologia colectivă a românilor s-a produs o mutaţie majoră, dăunătoare viitorului nostru. Chiar dacă perioada dictaturii comuniste a jucat un rol în acest proces, credem că atît comunismul cît şi sărăcia perioadei post-comuniste nu sunt decît scuze pentru a ne justifica propriile eşecuri. Adevărata cauză se află într-o zonă mult mai profundă a fiinţei noastre iar studiul epocii moderne aduce argumente în acest sens”.
Cartea de faţă ne provoacă să gîndim asupra inepuizabilelor subiecte de sinteze pe care le mai are încă de abordat istoriografia noastră. Un domeniu fericit, care mai are de lucru asupra unor „teme mari” şi profund implicate în prezent.

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Rinoceri

CATEGORIE: 
aprilie 5, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2011 Christian Craciun.
cross