LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ MOARTĂ
Ce este o limbă moartă? Ca şi speciile de plante şi animale, speciile logosului dispar. Unele lasă fosile (urme scrise), altora nu li se mai ştie decît numele, celor mai multe….nici atît. Dar nu există nici o ecologie, nici o grădină muzeală care să le conserve. Le ştim pe cele care au prestigiu cultural: sanscrita, greaca veche, latina şi care se bucură de o neverosimilă existenţă postumă prin logosurile derivate cărora le-au dat naştere. Celelalte? Neant. Mai există însă şi un alt mod de a muri al limbilor. Un fel de suflete moarte, de cadavre vii, păstrîndu-şi aparenţa ridicolă de dame trecute care vor să mai facă amor. Pînă şi o limbă atît de încărcată de cultură cum este franceza face astăzi eforturi disperate de a-şi păstra vitalitatea. Ce să mai zicem de limba română? Limba curentă care se foloseşte astăzi, dar şi cea din mediul cultural, nu mai au nimic de-a face cu fondul bogăţiei sale lexicale şi sintactice. Ultima încercare, disperată, a lui Noica de a decoperta un fond originar de înţelepciune al limbii, filonul ei aurifer, nu a fost urmată de nimeni. Ironizată de foarte mulţi. Istoria induce tristeţe. De la Biblia lui Şerban Cantacuzino la publicistica interbelicilor, găsim o limbă de o excepţională vigoare imaginativă, de o plasticitate admirabilă şi o capacitate metaforică şi sintactică nelimitată. Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile. Cineva ar trebui să facă o analiză lexicală a romanelor revelatoare apărute în ultimii 20 de ani în literatura noastră! Intuitiv, vă pot spune că ele izbesc prin sărăcia vocabularului. Pot avea construcţii epice sofisticate, pot avea chiar ceva putere (auto)analitică. Dar limba rămîne săracă, uscată, înţesată de anglicisme „cool”. Dacă am adăuga la acest tablou şi publicistica (în cea mai mare parte ţinînd exclusiv de discursul urii) perioadei, dezastrul ar fi şi mai evident. Eminescu, care cred că este dezavuat azi şi dintr-un impuls resentimentar subconştient faţă de bogăţia imaginativă a limbii sale şi faţă de încrederea sa lipsită de complexe faţă de bogăţia limbii române, spunea că bogăţia unei limbi stă în expresiile sale intraductibile. Aici sărăcia limbii de azi este şi mai izbitoare. Suntem cerşetorul de pe comoară. „Peste o sută de ani, într-o Europă desigur unită, se vor alege în chip firesc opt sau zece idiomuri în care să se vorbească, iar limba aceasta a noastră, cu prea tîrziul ei, nu va fi printre ele. Limba olandeză va supravieţui, poate, dar a noastră nu: pentru un singur poet mare, limbile nu supravieţuiesc. Dacă în următorii cincizeci de ani nu se va întîmpla ceva nebunesc în cultura noastră, care să invadeze lumea aşa cum a făcut-o literatura rusă la sfîrşitul veacului trecut, vreau să spun dacă „spiritul obiectiv”, care e limba noastră, nu-şi va găsi, sub anxietatea morţii timpurii, expresia lui cea mai adîncă şi mai neaşteptată, aşa cum tot ce e adînc şi neaşteptat în lume s-a iscat din sentimentul omului că e fiinţă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin istorie”. Au trecut cei cincizeci de ani de la data decînd Noica îi scria aceste extraordinare rînduri parizianului Cioran. Şi nu s-a întîmplat absolut nimic. Dimpotrivă, s-a ratat o şansă. Finis historiae. Povestea noastră se încheie aici. Suntem condamnaţi. Vorbim o limbă muribundă, asculta-ţi-o cu atenţie pe stradă, la televiziune, citiţi-o în presă sau chiar în literatură. Se percepe limpede gîfîitul. Paloarea cenuşie. Nu mai are hemoglobină.
Veţi da vina pe calculator, pe televizor, pe şcoală. Toate contribuie, fireşte, la propagarea bolii. Dar nu ele sunt cauza. Rîdem prea mult. Am rîs destul, urmaşii noştri vor plînge….citez din memorie din tutelarul Caragiale. Iată: o tîmpenie spusă de un cineva public, cu instrucţie precară, toţi saltimbancii au luat-o în rîs răspîndind-o şi acum toţi copiii şi nu numai ei spun cu toţii „succesuri”, forma corectă pe care o folosea absolut toată lumea înainte se pierde. Aşa se distruge o limbă. Limba română a uitat să plîngă. Şcoala face din literatură ceva odios. Care nu are nimic de-a face cu umanul, ci cu scheme, modele, itemi, grile, corelaţii, identificări, operatori, baremuri, (sau bareme ?) şamd. O limbă îşi află însă vitalitatea în mediul creaţiei culturale. Cu ceva vreme în urmă, Nicolae Manolescu ne atrăgea atenţia că avem o literatură mică şi insignifiantă. Îndemna la un fel de umilinţă necesară. Cum ar putea fi limba altfel? Şi dacă nu este aşa? Dacă adevărul este, ca de obicei, în altă parte? În aproximativ 200 de ani, de cînd a început modernizarea ei, limba română a reuşit să devină o limbă în care se poate spune fără complexe cam tot ce s-a spus fundamental în cultura europeană, de la Parmenide la Heidegger şi de la Böhme la Wittgenstein, de la Homer la Joyce şi de la Seneca la Nietzsche. E un efort de maleabilizare la care au trudit multe generaţii. Acum ar fi trebuit să se petreacă miracolul, explozia visată de Noica, prin care acumularea de sensuri să se verse în Magnum Opus. Şi acum, privim, dănţuind ca Zorba (balcanici, deh!) ce frumos se prăbuşeşte totul. Nu pentru că nu am avea scriitori….nuuuu. Dar nu mai avem o literatură. Să comparăm cele două mari Istorii ale literaturii: Călinescu şi Manolescu. Prima inventa din nimic o literatură, era o bucurie ludică a inventarului, a microfaunei literare care asigură circulaţia ideilor în natură. Iar cei mari erau trataţi cu deferenţă, fără complexe, comparaţia era instrument euristic folosit fără false sfieli. Avea un aspect somptuos, de la cel grafic la stilul care este o celebrare, fie şi ironică. Călinescu putea spune despre Conachi că este un Petrarca, fie el şi ras în cap. Astăzi, dacă spui că Eminescu este un poet cel puţin de valoarea lui Höllderlin, eşti privit ca nebun. Istoria manolesciană este o lespede peste încrederea în limba română. Austeră pînă la pauperitate şi tipografic şi în selectarea numelor, induce ideea de sărăcie, sub masca acestui microb letal numit demitizare. Ne e frică de valori. Şi complexele de inferioritate şi cele de superioritate de aici vin. Da, avem scriitori, sunt cîţiva care folosesc o limbă de o suculenţă parcă neverosimilă azi, dacă respectivii nu ar avea o cultură clasică bine asimilată. Clasic europeană şi clasic românească. Dar parcă tocmai de aceea nu sunt deloc „simpatizaţi” în branşă. Iată de ce limba se degradează.
Am trecut direct de la limba de lemn la limba de inox. Luceşte dar nu încălzeşte. N-are substanţă, numai suprafaţă. A trecut vremea cînd discursurile parlamentare erau capodopere de oratorie. Le puteai citi ca artă pură. Astăzi, dacă nu ai aluzii sub-centurale într-un discurs public, nu ai nici un haz. Despre logica discursului ce să mai vorbim. Oameni cărora nu le poţi reproşa că n-au făcut exerciţiul oratoriei clasice, cum s-ar cuveni, dar nici măcar pe Maiorescu, un pisc în materie, nu l-au aprofundat. Veghem o muribundă. Poate că realizări strălucite gen Orbitor (ce nume predestinat!) nu fac altceva decît să celebreze luminos această stingere. Nu există nici o défence et illustration a limbii române. Folclorul şi „limba vechilor cazanii” sunt astăzi teritorii mai puţin străbătute de către vorbitori decît Alaska. Era o limbă înceată, plină de rotocoale savante, astăzi vorbim fast food. A nu se citi amarul acesta ca pe o pledoarie anti-modernizare. Dimpotrivă, este de admirat capacitatea românei de a acumula fără fasoane, de a-şi lua bunul de acolo de unde îl află. Cu o generozitate şi flexibilitate (chiar în flexiune) deosebite. De aceea, cînd citesc proza de astăzi, de ficţiune ori publicistică, fadul, cenuşa îmi rămîn adesea pe limbă. Cu ceva ani în urmă, a făcut vîlvă o anchetă care scotea Craii de curte veche ca pe cel mai bun roman românesc. Era, poate, de dat şi o explicaţie psihanalitică, faţă de acest roman ceremonios şi luxuriant, exotic prin stranietatea apropierii pe care o simţeam culturaliceşte definitiv înstrăinată. Micile dantelării de mai încoace ale lui Agopian tot din acest judeţ se trag. Şi mai sunt. Numai că şcoala nu propune deloc această alternativă la canon. Alain Finkielkraut, într-un interviu recent în care demolează iluziile învăţămîntului actual, propunea ca subiect de bacalaureat pe Racine. Adică o alternativă la limbajul curent. Ce am putea da noi? Poate un Sadoveanu, dar nu abilităţile naratologice din Hanu Ancuţei ci textele acelea „plicticoase” pline cu descrieri de natură. Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii. La programele şcolare (pardon: curriculum) care o reduc la un simplu instrument de comunicare. Nimic despre forţa ei de a crea lumi.
Limba română este o limbă moartă. Dicţionarul înghite cotidian cuvinte care altfel ar fi trebuit să fie în circulaţie vie şi liberă. Rămîn acolo să vegheze mortul lîngă sicriul de plumb. Deasupra scîrţîie vîntul, adică limbajul cotidian. Citesc şi plîng. Citesc.
