dans filozofic

CATEGORIE 
august 7, 2009

CUM DANSEAZĂ FILOZOFII

Între paginile 152-156 ale Jurnalului său (Uşa interzisă, Humanitas, 2002), Gabriel Liiceanu descrie cu o minuţie descumpănitoare felul cum, vizitând împreună cu nişte prieteni un amfiteatru din vecinătatea Heidelbergului, se dedă cu un instinct ludic şi histrionic fără greş unui dans straniu, ritualic, “hermeneutizat” pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o “isterie ludică”, un gest pur de bucurie fizică (numai fizică?) retrăită scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alături de Andrei Pleşu, de astă dată Lacul Lebedelor (!). Iată că şi filozofii dansează – şi-or fi spus cititorii cărţii, şi pesemne acesta a fost şi unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o “cartea anului”. Pe bună dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce părea întruchiparea “seriosului” kierkegaard-ian dansând, gătind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mărci de pantofi. Şi făcând-o cu aceeaşi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflăm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de “piatră la suflet”, melancolic şi ludic. Este, într-adevăr, cartea în care, spre surpriza repetată în mai toate comentariile care i s-au făcut, Liiceanu dansează cel mai mult, fără a rămâne prin aceasta mai puţin filozoful minat de morbul lucidităţii. Ne atrage atenţia asupra acestei înţelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: “Când am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, câteva pagini despre ‘cod’ în filozofie, despre sensul ‘existenţial’ al jurnalului, despre revenirea în trecut – palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destrăbălarea mea ludică de la Heiligenberg”.(p.156) Dansul capătă semnificaţie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevăr o simplă destrăbălare. Acest joc pe două nivele simultan, făcând să se întâlnească aparent ireconciliabilele, dă frumuseţea şi interesul, ba chiar şi autenticitatea intelectuală a jurnalului de criză.
Căci este, cum o mărturiseşte diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regăsire sau repunere în mişcare a “sistemului de iluzii” fără de care viaţa ne devine in-suportabilă. “Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. (p.145) “…prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă reprezintă” (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabă o miză mare, aşa cum au toate cărţile lui Liiceanu. Nici vorbă de renunţarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Căii cu unul din capete la Păltiniş. De aceea, deşi sunt prezente din belşug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentă plăcere a detaliului şi a “punerii în scenă” precum cele cu Ieruncii, cu colegul “logician” care îşi tratează colegii cu must, apoi le explică originalul proces de fabricaţie, cu palma & berea ce răsplăteau o formulă fericită găsită pentru traducerea heideggeriană, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaşte pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul şarjat, notaţia lirică, delectarea gastronomică, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, deşi ultima însemnare din jurnal este datată 2 octombrie 2002, cartea era deja în librării în noiembrie. “Amănunt” care intră în chiar sensul ultim al cărţii. Este, probabil, un record de viteză a publicării unui jurnal, nu ştiu dacă pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar condiţia lor o distanţă suficient de mare între momentul scrierii şi cel al publicării. Rapiditatea aceasta nu se explică, cred, prin vreo vanitate auctorială, cât printr-un sentiment al urgenţei. Dacă scrierea jurnalului a avut o funcţie terapeutică, mă întreb care a fost funcţia acestei urgente publicări a sale. O vom afla probabil din următorul volum… În comentariul pe care-l făceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaraţie de iubire, insistam pe calităţile excepţionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fără să bănuiesc, fireşte, în ce măsură scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observaţia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de dispariţie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizării, degradării maladive a limbii române. Deşi… “Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru”. (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la puţini autori contemporani o găseşti.
Este, aşadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existenţial care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regăsirea “vibraţiei” de care vorbeşte la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireşte!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastră despre vinile şi mândriile unui tată, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindă, în aşteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucării pregătindu-se pentru această întâlnire este literalmente una cutremurătoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Pleşu, cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adăugat celor din Declaraţie de dragoste), relaţia maestru-discipol, bătrâneţe, Cioran – în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma –, lichelismul românesc (“Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că poporul român ar fi avut nevoie de libertate” p.59; O a doua iluzie ar fi că poporul ar vrea să se dezbare de vinovaţii din comunism), raporturile între generaţii, felul cum îşi asumă ele istoria, criza umanismului (“Ideea că specia umană trebuie regândită nu-mi dă pace” p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci şi a jurnalului, este “prăbuşirea sistemului de iluzii”, “morcovul existenţial”, care nu poate fi refăcut decât scriind fără frica de a părea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtă vreme acesta este însăşi substanţa din care el se hrăneşte? – “Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam”), “patetic şi poseur” (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adameşteanu, anume că un scriitor trebuie să pună totul pe tarabă, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existenţial este provocat de o criză de identitate, de pierderea “superstiţiei culturii” (“De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mâncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mâncare” p.38), de căutarea a ceea ce este dincolo de concept. “De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sunt” scrie el disperat în acuta analiză pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios (“În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu” p.38). “Nu este Istoria lunga poveste a căderii noastre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul devenit ‘infernal’? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?”(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001– octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, pentru încheierea traducerii uneia dintre cărţile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca şi dansul, “poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat”. Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul păltinişean, prin regăsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeaşi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale.”Analizele” heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda “codului” atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfăşurate fastuos, aceeaşi dezlănţuire coregrafică, o coregrafie a conceptelor, un “dans al cheilor” pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, două sunt relaţiile asupra cărora jurnalul insistă: cea cu Noica şi cea cu Pleşu. În ceea ce-l priveşte pe Noica, asistăm nu la o “despărţire” la modă, ci la o re-cunoaştere prin rememorare. “Drama mea, ca să zic aşa, ‘destinală’, este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă” (p.292) Să fie acest jurnal încheierea unei “răzbunări nevrotice” începute odată cu Jurnalul de la Păltiniş? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior până acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistă: cultura română, cel puţin până acum, nu are ce face cu Noica, nu a reuşit să-i dea o întrebuinţare, el incomodează vădit. Filozofi care să-l înţeleagă şi să-l depăşească (la modul în care filozoful de la Păltiniş o cerea tânărului poet ce vrea să-l depăşească pe Eminescu) nu prea avem, iar literaţii îi vor reproşa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi “lecţia” pe care Liiceanu i-o dă lui Cărtărescu, apropo de câteva rânduri oarecum băşcălioase din Juirnalul celui din urmă despre Noica. Surpriza, dacă este să vorbim într-adevăr de o surpriză în această carte, este figura Prietenului Andrei Pleşu. Descris fără complezenţe. Găsim, de pildă, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimăcitoare, din rândurile căreia transpar un Pleşu rece, distant, obosit şi un Liiceanu pătimaş, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care arată un “nu sunt ce par a fi” pe care, din păcate, prea adesea îl uităm în graba noastră de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Pleşu i se reproşează inaderenţa la filozofie, “eşuarea” în căutarea fără sorţi de izbândă a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de critică a revelaţiei, a credinţei, ca forme ale cunoaşterii, opunerea fermă între “luciditatea virilă” vs. “gargara guénoniană”). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este şi memorabil şi profund: “Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată”. “…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el şi cu mine”. Şi totuşi, ce norocoşi am fost noi, ceilalţi, nu numai în existenţa noastră culturală prin fiecare din cei doi, ci şi prin lucrarea lor laolaltă!
Şi totuşi…nu cred că ne putem iluziona că, din acest jurnal, transpare “adevăratul Liiceanu”. Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este răpită prinţesa, existenţa din aceste pagini are o mie de uşi pe care le putem deschide. Dar mereu va rămâne una interzisă, una dincolo de care nu putem şi nu se cuvine să trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin şi care, dincolo de “indiscreţiile” (auto)biografice face frumuseţeaa acestor pagini. “Dincolo de ‘uşa interzisâ’ clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă” (p.355)

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2009 Christian Craciun.
cross