ars amandi

CATEGORIE 
august 7, 2009

eseu

ARS AMANDI

Ciudată soartă, din punct de vedere cultural, a mai avut şi ceea ce a fost numit “Grupul de la Păltiniş“! Judecat prea adesea “la global”, ca o mişcare sau un curent ideologic (deşi nu este aşa ceva), în ciuda faptului că cei care-i sînt îndeobşte arondaţi sînt personalităţi accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngădui înregimentarea sub aceleaşi stindarde, plasat în planuri de discuţie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe părţi de “izolaţionism” (în mod straniu, unii îi reproşează “naţionalismul’, alţii, dimpotrivă, “cosmopolitismul”), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iată că personajele principale din sfidătorul JURNAL DE LA PĂLTINIŞ s-au situat după l990 într-o direcţie a prezenţei publice care contrazice atît de vădit apetenţele maestrului, încît nu se poate să nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeşte direct în cartea care face subiectul acestor însemnări de sentimentul unei trădări. Dacă nu cumva este în această viclenie a istoriei un subtil avertisment că noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înţeles bine lecţia. Vehemenţa sa împotriva celor care devin “valeţi ai istoriei” pare să le fi oferit discipolilor, atît de diferiţi temperamental şi chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul său, istorie. Ce dezamăgit ar fi fost gînditorul de la Păltiniş! Ce şansă pentru noi! “Haina croită de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de înţelepciune stoică menită să-i rezolve ecuaţia vieţii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de funcţională pentru vieţile multora. Îmbrăcînd această haină, cîţiva dintre noi am cunoscut fericirea şi, în măsura în care aveam senzaţia că evdaserăm din sistemul controlului total, am fost deopotrivă liberi...” Dar tocmai o discuţie în acest plan aş vrea să evit în acest excurs. Tocmai pentru că, obsedaţi de raportarea la istorie, fanii ori criticii “Şcolii de la Păltiniş“ au omis un “amănunt” esenţial: toţi cei care au trecut prin această şcoală (subliniez într-adins cuvîntul) sînt nişte excepţionali mînuitori ai limbii române! Supăraţi pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii noştri “de profesie” (y compris criticii literari) s-au făcut a nu băga în seamă această trăsătură evidentă.
Nu întîmplător, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calităţile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de faţă le exprimă poate cel mai bine. Prozator, aş spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru că, atît sentimentul de la care pleacă autorul: admiraţia, cît şi tehnica atît de dificilă a portretului sînt, în esenţa lor, la Liiceanu, rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichităţii şi nu numai. Poate că tocmai aici trebuie percepută marea surpriză pe care a adus-o această carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surpriză comparabilă cu aceea provocată la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PĂLTINIŞ. Numai că, dacă atunci cartea a stîrnit o avalanşă de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalată, socotită pesemne un simplu act de complezenţă în care un autor îşi strînge între coperţi cîteva texte ocazionale în care-şi congratulează amicii. Nimic mai fals. Explicaţiile acestei receptări distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o miză care le transcende conţinutul. Ca şi Cioran, el este un moralist care vede mereu, dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstracţiuni incomprehensibile sau, dimpotrivă, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri şi spunînd mereu lucruri neplăcute multora, vor fi fi fost deopotrivă surprinşi de căldura care răzbate din paginile acestei cărţi. Cine a văzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justiţiar cu severităţi inchizitoriale, poate fi şocat de patetismul necenzurat al multor pagini din această carte cu prieteni. A fost, din nou, comparată cu Exerciţiile cioraniene de admiraţie. Este, totuşi, vorba de altceva, şi eu aş pune-o în relaţie mai degrabă cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la apariţie) APEL CĂTRE LICHELE, cu care formează, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvă la timpul său, mi-a sărit în ochi o evidenţă care-mi scăpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o pagină şi un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireşte, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care să fi dat ascultare pateticului manifest) este el însuşi o dovadă oblică despre forţa cu care Liiceanu îşi încarcă fraza. Cine are capacitatea de a stăpîni cu egală încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îşi aminteşte de efectiv năucitoarea hermeneutică a mizeriei noastre din Meditaţie despre gunoaie?) ca şi cea generos laudativă, acela este cu siguranţă un excepţional prozator.
Ceea ce este sublim estetic şi moral în esenţa admiraţiei, este că ea se poate înşela. Ea funcţionează după un sistem de generozitate nesuspicioasă, (admiraţia lipseşte complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare şi o bucurie despre care Sfinţii Părinţi au scris în analiza iubirii creştine. De pildă, autorul nu a selectat în această carte (şi poate că rău a făcut) acel portret ditirambic pe care l-a făcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înşelat, desigur, dar dezamăgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea doză de naivitate fără de care admiraţia nu există, căpătînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseşte lui Liiceanu, dovadă că volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri şi a fost atît de mult răstălmăcit: Sebastian, mon frère. De altfel, din cele zece “discursuri îndrăgostite” care alcătuiesc cartea, şapte sînt dedicate unor oameni apropiaţi ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea) şi trei unor “idei” (o splendidă hermeneutică a sărutului, pornind de la o scenă din Romeo şi Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncă de la Canal numită atunci Peninsula, şi o meditaţie finală despre Carte). În societatea noastră de azi, pe care o resimţim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinărilor şi speranţelor înşelate, Liiceanu se depărtează din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiraţiei, a prieteniei. “Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că sîntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întîmplă pentru că este protejat în felul acesta.[...] Dacă ura celorlalţi - covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt” - spune autorul în textul de pe ultima copertă. De luat aminte!
Ca filozof, să publici o carte cu titlul Declaraţie de iubire, trebuie să scontezi pe o undă de şoc puternică în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin conţinut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernităţii (dacă frivolitatea unei astfel de clasificări ar avea realmente vreo importanţă, eu cred că nu are) decît nu ştiu ce vehemenţi susţinători ai ei. Provocate de împrejurări diferite, textele sînt legate de această “iubire dusă pînă la capăt”. Stilistic, lauda este mult mai dificilă decît injuria (de unde inflaţia de “pamflete” şi texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, şi de un fel de autocenzură provocată de o presiune colectivă; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel puţin, de a ne exprima public această admiraţie, ca şi cum ar fi vorba dspre ceva ruşinos. Liiceanu sfidează deopotrivă ambele prejudecăţi: cea stilistică (oferindu-ne un model clasic, de studiat în şcoală, al artei portretului) cît şi cea psihologică. Gestul lui mi se pare încă mai important decît conţinutul. Cartea contrariază obişnuinţele culturale autohtone. În termenii Jurnalului păltinişean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exerciţii asupra verbului a învăţa, aşa cum se conjugă el la vîrste cînd omul este “terminat”, cînd şi-a încheiat formarea şi se pare că nimic nu-l mai poate schimba, “întîlniri admirabile”, cum le-a numit un alt filozof. De acum importantă devine un fel de cunoaştere de tip socratic, în care prezenţa celuilalt este elementul esenţial, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar şi fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. “Cu cît mai deosebită este calitatea oamenilor din care e alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă. Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri - şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele. ~n toate aceste cazuri ştii că e în joc ceva care nu se dezminte, că indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celălalt egal cu el în faţa ta. Or, tocmai asta îţi dă garanţia de continuitate a lumii într-o formă suportabilă”. (p.85) Reţineţi: a ajunge prin altul pînă la capătul fiinţei tale, nu este aceasta o splendidă definiţie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat “filozofice” (ghilimele vor să marcheze doar o anumită inadecvare în context a termenului şi apropierea autorului de jargonul de specialitate). “El [Noica] recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sînt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmaţie din nou extrem de curajoasă, de “incorectă politic” n.m.), nu metafizic: el vizeză mîntuirea prin ¹pătrunderea spiritului în carne¹. Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. Nu există instalare în spirit (s.a.), aşa cum nu există instalare în sfinţenie. Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa”. (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notaţia jurnalieră, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toată viaţa despre moarte. “Atît de tare e împlîntată tema morţii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem să aflăm cum a sfîrşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui”. (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spaţiului cred că ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnări. Totuşi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însuşi un fel de text paralel, despre a cărui importanţă ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbă şi se bucură de aceste chipuri (nu sîntem cu toţii întru-chipări?) care-şi impun şi pentru noi o plină de învăţăminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantă ca şi textul.
“Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitve absenţe care-şi începea de acum istoria ei în mine” - mărturiseşte filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în această atît de luminoasă carte. Sîntem obişnuiţi a-i considera doar în căutarea unor certitudini raţionale, epistemologice. Liiceanu vorbeşte undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împărătăşesc toate cele zece eseuri ale cărţii.

6 mai 2002

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2009 Christian Craciun.
cross