Dan C. Mihăilescu

CATEGORIE 
iunie 9, 2009

PĂMÂNTUL TRANSPARENT
Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar”, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă.[Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, ed. Humanitas, 2009] Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea consevator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a emailului. Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, Sublimul de pământ, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază” a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată” (p. 32) Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate? (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului”. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p.14). „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. (p. 180). Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este... Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului. „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor„feerici”, adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor şi e prea puţin atras de dezvăluirea „sufletului apostat” tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoar revelaţii în scrisorile sale” (p. 101).
Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj”, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „...un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. (p. 125) Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. (p. 138). Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondeţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul” caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil. Iată, vedem acum că un întreg limbaj, o întreagă stilistică aplicată ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi, a fost aneantizată de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie cu atenţie maximă contextualizată. Limbajul din scrisorile „Miţicului” către „Momoţel” nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc”. Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene” şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund”. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice. Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic” dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală” sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare. „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare” (p. 87).
Titlul unui capitol ne informează că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar. „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.” (p.39) Codul bunului simţ şi al discreţiei era păstrat în sec. XIX până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestul portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea” tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.
Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte”, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură,(sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantitţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii”, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM”, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale...

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Rinoceri

CATEGORIE: 
aprilie 5, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2009 Christian Craciun.
cross