Limba româna

CATEGORIE 
iulie 28, 2008

LIMBA MATERNĂ ŞI MOARTEA MATERNĂ

Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naşte”. Universală şi singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca şi pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Şocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experienţă obiectivă în ceea ce o priveşte. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca şi moartea, limba maternă e „intravitală” şi „experienţă de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraş în Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi. Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminităţii limbii române şi „ştiinţei morţii”. Autoarea şi-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa descoperă a fi feminitatea substanţială a limbii române. Lingvistic, gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raţionale de clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei limbi. Venim dinspre Herder şi Humboldt până la lingviştii contemporani. Comparaţiile sunt seducătoare şi terenul defrişat pentru speculaţii pare uriaş. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudenţă, tatonează, riscă atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor. Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foşnetul bibliotecii”, dar şi experienţa personală, cum în portretele părinţilor şi povestea morţii lor din partea a doua a cărţii. Poveste redată simplu şi tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea părinţilor dincolo.
Cuplarea celor două teme: feminitatea limbii române şi moartea nu este întâmplătoare. Nu e doar impulsul ordinar de „a face o carte”. Temele îşi vorbesc, De fapt, cartea are şi un apendix, despre locuire. Care vine să întregească triada feminităţii. Căci şi locuirea, casa, vatra ţin de feminitate ca şi limba, ca şi moartea, ca şi poezia care le revelează deopotrivă. Premiza de la care pleacă autoarea este simplă: limba română nu are un neutru propriu-zis, ci mai degrabă un ambigen, masculin la singular şi feminin la plural. De aici un pronunţat caracter feminin al limbii, atât de poetic în esenţa lui. Comparaţii incitante cu franceza, cu germana (cea cu soarele feminin şi luna masculină…ce scandal pe linia Hölderlin – Eminescu!), cu maghiara cea fără genuri, cu engleza capabilă să jongleze cu ele, ne expediază în plină reverie asupra cuvintelor. De la bun început, autoarea se plasează în linia bachelardiană a „filosofilor visători”. Şi genul, categorie atât de dificil de standardizat gramaticalmente, e un tărâm parcă anume făcut pentru reverie. Nu există o logică a atribuirii de gen unui substantiv. Exemplele „încrucişate” din mai multe limbi sunt nuclee de cristalizare a reveriei. Prin Genosanalize o anume matrice este configurată. „Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie)” . (p. 9) De ce atât de feminină limba română, la un popor vădit ca mai degrabă misogin? Nici originea latină nu explică prea mare lucru, „migrarea” substantivelor de la genul latinesc la cel românesc neascultând de o regulă aparentă. Odată enunţată premiza, şi probată cu multe exemple, consecinţele şi întrebările adiacente urmează. Geniul limbilor, de care vorbea Humboldt, are în limba română o expresie perfectă a animei. Fraza cheie, amintită ca un laitmotiv, este una dintre observaţiile eminesciene mai profunde decât ne vine a accepta la superficie: Limba este stăpâna noastră. Dialectica stăpân – sclav se exercită minunat în această relaţie. Viclenia puterii limbii care ne matriţează weltanschaaungul este că nu „se vede”, nu se manifestă în exterior. Suntem vorbiţi de limba maternă. Feminină, limba română este, tocmai de aceea, un excelent receptacul. „Limba română e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră, ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi… Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Fără un masculin (iarăşi, nu despre bărbaţi în exclusivitate e vorba) adevărat, care să vină cu forţa lui aspră şi dârză şi să ridice coloane, stâlpi de susţinere, fortăreţe. Singurul „stâlp” pe care s-a clădit ceva în spaţiul nostru e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care bărbatul şi-a adjudecat-o”. (p. 17) Textul nu se ridică numai până la o atât de frecvent invocată azi problemă identitară, rezolvată prin meditaţia asupra limbii (ceea ce era la Noica, de pildă, prepoziţia întru este pentru dna. Irina Petraş feminitatea marcată şi marcantă a limbii noastre), ajunge oarecum firesc la o interogare a esenţei însăşi a comunicării. „Femininul, aşadar, a apărut ca o determinare în plus. Când o entitate avea nevoie de precizarea că e animată, se adăuga o marcă. Prin urmare, femininul e marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin rămâne să fie masculin. Ce nu e animat şi nici feminin rămâne să constituie neutrul”. (p.62) Seducătoare teorie… Genurile sunt o ficţiune şi ca atare o construcţie care impune o semnificaţie. Sunt „ficţiuni care funcţionează ca realităţi”. Realităţi în stăpânirea cărora suntem cu toţii, prizonierii lor fericiţi. Pentru că: „Simplu, a vorbi înseamnă a iubi”.
Despre moarte nu se poate vorbi. Ea este Străinul. Singura mare certitudine. Parcurgem doar o bio-bibliografie despre experienţe. Pe distanţa dintre „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată….” Şi „ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”. . . Căci nu poţi învăţa ce e moartea ci, în cel mai bun caz, că ea ne însoţeşte din prima clipă. Putem cita din Emmanuel Lévinas („Relaţia mea cu moartea mea este ne-ştiinţă despre însuşi faptul de a muri – ne-ştiinţă care nu înseamnă totuşi lipsă de relaţie. Oare această relaţie poate fi descrisă?”) sau din Vladimir Jankélévitch („Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?”), importantă este vederea mortului, experienţa muritudinii în persoana celor iubiţi, pre-simţirea muritudinii proprii. Eseul din fragmente pare a fi unul din modurile scriiturii cele mai apte de a capta neliniştea conştiinţei finitudinii personale. Recapitulând transformările imaginii despre moarte în modernitate, autoarea se dedică acestei sfâşieri fragmentare: „Diferenţa dintre modern şi postmodern. Modernul e un nesătul. Nesaţul său vine din pofta nestăpânită de a încerca şi alte feluri, căci cele la îndemână nu-l satisfac. Postmodernul a atins saţul. Prea sătul, ciuguleşte de pe masa îmbelşugată a trecutului, comentează din vârful limbii şi e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate – amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca reţetă ‚nouă’, definitorie. Care e mai aproape de moarte? De gândul ei? Prea-sătulul, fireşte. Iar moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-şi trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară şi ca săracul cel bătrân, atunci când şi fiindcă e ‚sătul de viaţă’”.(p. 131) În vremurile noastre, de la începuturile modernităţii, slăbesc legăturile moarte – rău – păcat, pe măsură ce omul îşi refuză tot mai decis orice orizont transcendent. Eu cred că astfel moartea „sărăceşte”. Şi ne sărăceşte. Devine, cum spun atâţia antropologi ai modernităţii, o ruşine. „Mi se pare varianta cea mai curajoasă a omului. Să te aşezi singur în faţa vieţii şi a morţii, fără certitudini şi pre-determinări, rupt de condiţionări străine, e un curaj sfâşietor”.(p 132) Mă întreb dacă de curaj are nevoie omul de azi… Eu cred că nu curajul îi lipseşte, ci ceea ce s-a numit „sentimentul tragic al vieţii”. După cum are prea puţină importanţă dacă vorbele citate la pagina 135: „Moartea e moartea morţii” aparţin lui Feuerbach, cum spune dna. Petraş, sau lui Epicur, cum mă consiliază tare failibila mea memorie. Moartea are acest merit, de a face toate acestea derizorii. „Moartea nu poate fi, pentru om, decât agonia, pre-moartea. Spaima nu e provocată de starea de a fi mort, ci de chiar momentul trecerii dincolo. Când boala grea îl face previzibil, spaima e abia suportabilă. Clipa de spaimă e singura cale la îndemână de a ‚experimenta’ muritudinea. Viaţa ‚inocentă’ şi moartea sunt amândouă deşerturi. Lecţia lui Ivan Ilici, după Cioran, că ‚adevărata viaţă începe şi se termină cu agonia’”. (p. 135). Scandalul morţii este că ea reprezintă prin excelenţă „fără de răspunsul”. Ca şi în cazul Timpului, nu avem un verb după care să putem întreba moartea. Nu putem formula întrebarea „ce este moartea?”. Moartea nu este. Ce superbă infatuare, să râvneşti o ştiinţă a morţii! Mă întreb: la ce ar folosi ea? Poate că ar trebui să murim ca elefanţii… Este citat, pe bună dreptate, Balzac: „Moartea e sigură, s-o uităm”. Şi mă gândesc la bătrâneasca noastră expresie care inversează subiectul: uita-te-ar relele! Uita-te-ar moartea, i s-a spus Fătului Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe… De fapt, pe asta mizăm iraţional: pe o secundă de amnezie a morţii în ceea ce ne priveşte.
De unde putem lua exemplele, atât în cazul feminităţii, cât şi în cazul morţii? Pentru a înţelege, căci acesta este sensul eseului. Din literatură, fireşte. Fiecare dintre capitole este acompaniat de preumblări textuale prin texte ilustrative temei. Ni se arată astfel nu numai virtutea speculativă a autoarei, ci şi una analitică, neapărat necesară asigurării portanţei zborului reflexiv. Trăim pe margini de file. Scurte însemnări, observaţii. Nu mai notăm, ca în vechime, că „ni s-a născut fiu…”. Dar notăm mereu, pentru că mereu este nevoie de o întregire. Iată parabola redată la pagina 176, povestea constructorului de biserici şi a fiului său…parcă un scenariu Tarkovskian. De ce este moartea feminină? Pare o întrebare stupidă. Şi totuşi… nu e vorba de misoginism, nu cred că analizele feministe îşi au vreun rost, ele nu ne pot da decât o îngustă interpretare ideologică. „Că imaginarul colectiv apelează la înfăţişări feminine pentru a descrie moartea poate fi şi urmarea faptului că viaţa şi moartea sunt resimţite, în mod curent, ca feminine; cum feminin e tot ce naşte viaţă, şi luarea viaţii trebuie să se petreacă în acelaşi ‚regim’. Dar explicaţia poate sta şi în aceea că, prin intermediul Bisericii, femeia a fost curând satanizată. Moartea, Răul prin excelenţă, nu poate avea atunci decât chip de femeie. Într-o asemenea perspectivă misogină, ea e un succedaneu al Femeii” (p. 170). O asemenea perspectivă ideologizată ne răpeşte tocmai „privilegiul de a fi disperat” de care vorbeşte pe bună dreptate autoarea, citându-l pe maestrul în chestiune, Cioran.
Al treilea volet al cărţii priveşte tema locuirii. Cum se cuplează aceasta cu primele două teme? Prima secţiune de aici se cheamă chiar Cuvinte şi locuri. „De unde eşti de loc” este o întrebare „ontologică” care parcă vine direct din Heidegger. Eşti, pentru că „ţii” de un loc. Locul este indimenticabil legat de memorie. Nu există locuire fără memorie şi nu locuim în spaţiu, cât în timp. Este cunoscutul fenomen de spaţializare a timpului. De aceea paginile au un caracter evocator accentuat al diferitelor spaţii ale locuirii: zona Sibiului, Agnita, Clujul. „Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea” (p. 206). Sunt flashuri ale memoriei şi ale textelor despre spaţiu, casă, locuire, într-o strânsă împletire.
Sunt deci trei „înşurubări” în eternitate. Feminitatea limbii, moartea, locuirea. Plus jocurile combinatorice posibile între ele. Avem de-a face, fără îndoială, cu unul dintre cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la noi în ultimii ani. Compoziţie contrapunctică, nu ostenind să epuizeze tema, ci înconjurând-o în cât mai multe din trupurile ei de cuvinte. Unde este eternitate, este şi nostalgie. “Prezenţa parţială e, aş zice, felul nostru de a trece prin lume. Când ni se întâmplă lucruri memorabile, lipseşte cuvântul care să le împlinească. Peste ani, când amintirea verbalizată le re-învie, viaţa lor e din nou ne-întreagă, le lipseşte carnea faptei, sângele fierbinte al trăitului. Interbelicii o ştiau prea bine: orice descriere cu stil a vieţii înseamnă oprire în loc, întrerupere, hiatus. Fapta şi gândul nu pot fi niciodată întregi şi alături. Simultaneitatea lor cere slăbirea uneia dintre ele, înclinarea balanţei, punerea ei în tensiune pentru a fi posibil pasul următor”. Este citat imediat şi Starobinski care anticipa, şi cred cu dreptate, că în Europa Occidentală cuvântul nostalgie va dispărea. Şi, cred, odată cu el, locul îşi va pierde semnificaţia, vom deveni migratori fără memorie. Câte o astfel de carte cum este aceasta încearcă să ne ţină într-o bine venită stare de veghe intelectuală. O carte de citit cu delicii drept care închei cu citatul din Ortega y Gasset reprodus la p. 205 „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimţită în prealabil de către noi. Dacă nu simţim nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o nelinişte a inteligenţei noastre”.

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2008 Christian Craciun.
cross