intelectualul

CATEGORIE 
martie 8, 2008

PLEONASMUL MORAL
Moto: „Dacă nu tu, atunci cine?”
Orson Scott Card Jocul lui Ender
A vorbi despre implicarea morală a intelectualului este oarecum un fel de pleonasm, întrucât însuşi cuvântul îşi are originea într-o astfel de implicare. Afacerea Dreyfus, cu ocazia căreia s-a rostit pentru întâia oară acest cuvânt, a împărţit Franţa în două, practic până în ziua de azi. La noi, Camil Petrescu, utopistul noocraţiei necesare, susţinea prin privilegierea etimologiei că este oarecum o jignire să-i spui cuiva intelectual, de vreme ce funcţia care ne desparte de animalitate este intelectul. Cu alte cuvinte, orice om ar trebui teoretic să fie un intelectual. Dincolo de această chichiţă terminologică însă, cum putem să nu rămânem blocaţi în vane dispute de dicţionar? Aş spune, asumându-mi toate riscurile consecutive, că a fi intelectual înseamnă a fi profund incorect politic prin natură. Câtă vreme îţi utilizezi o funcţie a creierului pe care foarte puţini oameni o scot din adormire eşti o excepţie, chiar dacă neatestată de diplome. Diogene, masturbatorul şi defecatorul în public, nu găsea oameni, pentru că el era un intelectual. Socrate era mai generos, credea că poate deştepta maieutic şarpele adormit, că-l poate face pe sclav să înveţe geometrie, de vreme ce cunoaşterea era re-cunoaştere. Dar şi el umbla desculţ prin praful de sub măslini. Şi simţea, vorbind, pe limbă gustul cucutei. Care se află la capătul oricărei cunoaşteri. A fi intelectual nu este o calitate ci o opţiune. De aceea dimensiunea morală este atât de importantă. Antonimul intelectualului este prostul, iarăşi în sens etimologic. Adică omul simplu, ghidat de intuiţie, simţuri, sensibilitate, mai degrabă decât de intelect. Şi „mult”, vorba lui Lăpuşneanu. De altfel, intelectualul este cel care dă definiţii. El asumă, o condiţie pe care ceilalţi o acceptă nechestionabil, fatalist. El este animalul care dă definiţii, care fixează o lume, altfel de o fluiditate imposibilă. Aşează lumea în concept, definiţie, silogism. O clarifică. O face transparentă. Toate celelalte lucruri ale universului se raportează la el. De aici puterea pe care el o deţine. Şi de la care purcede toată această „blestemată chestiune insolubilă” a implicării intelectualului în social. Toată lumea din celelalte „caste” invidiază puterea intelectualului. Şi atunci încearcă fie să şi-o anexeze, fie să o deturneze. I se cere intelectualului să rămână în biblioteca sau laboratorul său, să nu se amestece în chestiuni „care nu îl privesc”. Este acuzat de toate atrocităţile istoriei, uneori pe bună dreptate, câtă vreme el a inventat o armă redutabilă care se numeşte ideologie. Şi în numele căreia s-au comis cele mai mari crime ale lumii. Organizarea intelectuală a urii, de care vorbea Julien Benda, citat recent la noi de Gabriel Liiceanu într-o pătrunzătoare analiză, este o etapă finală a evoluţiei umanităţii. Intelectualul este din principiu vinovat, pentru că este singurul capabil să-şi asume vina. Să dau un exemplu oarecum pitoresc: îi condamnăm pe scriitorii care au scris texte infame de elogiu al perechii scatologice care ne-a încovoiat destinele, sau au fost unelte ale Organului sec-curist. Dar cine îi ştie pe cetăţenii muncitori înfierând entuziast un roman al lui Paler prin anii 80? Ei, în eternul şi purul lor anonimat, sunt iertaţi ex officio, în virtutea acelui sancta simplictas rostit de martirul gata să urce pe rug. Există, cum se vede, o gravă disimetrie, numai intelectualul îşi asumă în plan mundan vina (nu mă refer aici, desigur, la planul religios).
Am început cu această faţă a monedei, cu vina. Pe care, dintr-o deformare spirituală a timpului nostru, suntem tentaţi s-o vedem mereu în prim plan. Dar uităm prea uşor că tot ce există sub numele de civilizaţie sau cultură are ca nucleu creaţia, înţelegerea, inter-legarea prin intelect. Stăpân al cuvintelor, adică al semnelor, intelectualul construieşte, deci îmbogăţeşte realitatea. Că a stricat de câte ori „s-a amestecat” în politică? Oare? Istoria lumii e presărată de multe ghilotine sub care au căzut capete ilustre de intelectuali. Chiar dacă: „Toute l’eau de la mer ne suffirait pas à laver une tache de sang intellectuelle”. (Lautréamont). Eu cred că funcţia primordială a intelectualului este să rostească răspicat acel J’accuse!, adresat nedreptăţii de orice fel. Cine în locul său ar putea-o face? Sau să spună acel implacabil NU ionescian… Vi se pare puţin? E suspect intelectualul care caută iubirea celorlalţi. El e făcut să contrarieze, să distrugă mituri, să se războiască necruţător cu idolii forumului. Nu cred decât în intelectualul critic. În omorâtorul de balauri. În cel care despică realitatea şi pune în falii sare. Sarea gândului dus până la capăt – care ustură al naibii –, răceala de gheaţă a analizei. Oglinda dreaptă a adevărului. Spre deosebire de politician, intelectualul nu caută să spună lucruri plăcute, ci lucruri adevărate. El nu ar trebui să aibă pre-judecăţi, ci numai judecăţi logice. Rău e atunci când îşi transformă judecăţile în criterii procustiene, şi vrea să facă realitatea să intre în contururile lor. Atunci judecata se preface în ideologie. Atunci se poate ucide în numele ideii.
Tabloul este, sigur, mai complicat dacă mai coborâm o treaptă şi introducem şi criteriul istoric. Mă gândesc la tradiţia românească nefericită a unei rupturi orgolioase dintre intelectual şi societate. Comunismul a ştiut cu abilitate să stimuleze adâncirea acestei falii. Cineva a publicat şi analizat scrisorile pline de ură primite de Ana Blandiana la începutul anilor ’90 de la “oamenii simpli”. E greu de explicat din ce adâncuri de ură grădinărită ideologic, din ce creiere şi suflete spălate puteau expectora asemenea lucruri oribile. Paradoxul face ca pentru asemenea oameni să lupte intelectualul. Pentru cei care vin cu mâna de vreascuri la rug. Cum să ne explicăm succesul la mase al unui partid care făcea liste de intelectuali trădători, numai buni de împuşcat pe stadioane? De la vorbă la faptă, e doar o adiere. Lumea ar fi aplaudat cu siguranţă, cum îi aplauda pe mineri în 1990. Să nu uităm că sensurile cuvântului a judeca ţin de spaţiul juridic dar şi spaţiul logicii. Intelectualul judecă, adică ne judecă sensul moral al faptelor, dar ne şi aşează sub ordinea strictă a silogismului. Incomod, pieziş, cârtitor, tulburător, căutător de certitudini, profet fals, mesianic şi ezitant, el este o specie pe cale de dispariţie pe plan mondial. Nici un ONG „verde” nu-l apără. Încărcat de toate vinile şi izbânzile istoriei, mai are două, trei lucruri de făcut şi apoi se va duce să se culce într-un binecuvântat somn dogmatic.

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2008 Christian Craciun.
cross