apofatice

CATEGORIE 
septembrie 18, 2007

EXERCIŢII APOFATICE

1. Problema etică nu există decît în măsura în care între Dumnezeu şi om se instituie un raport de libertate deplină. Dacă omul nu ar fi liber, responsabilitatea actelor sale ar cădea exclusiv în sarcina lui Dumnezeu.. Dumnezeu se face om pentru a împlini cele două capete ale libertăţii.
2. Rugăciunea nu-L obligă cu nimic pe Dumnezeu, nu e un mod de a-I forţa mîna, limitîndu-I libertatea. Rugăciunea construieşte în interiorul libertăţii infinite a propriei mele persoane.
3. Viaţa nu poate fi doar o haltă între două abisuri. „Ceva” se opreşte, întîrzie o vreme în acest decor şi asta e suficient să acorde un sens înaintării. Căci nu te poţi opri decît dintr-o înaintare.
4. A crea nu ţine de normalitatea existenţei umane, ci este a-normal, dincolo de normă. Te afli în afara unui perimetru de siguranţă, Dumnezeu s-a jucat cu tine şi te-a înţărcat, adică te-a introdus într-un ţarc uriaş, un lumen, în care „slobod ca un mînz într-o grădină” te poţi bucura.
5. Fără interdict, libertatea n-ar avea nici un sens.
6. Ce înseamnă această goană nebună după fericire? Trebuie să te opreşti (Aristotel) şi atunci fericirea vine singură la tine.
7. Triumful lui NU în istorie (Nietzsche) eliberează omul nu de un Dumnezeu asupritor, stăpînul care face sluga hoaţă, ci de servituţi mult mai viclene. Poate că marea viclenie a Ispititorului nu este luciferismul negator şi orgolios, ci DA-ul călduţ împăciuitor pe care şi Evanghelia îl condamnă.
8. Marginalitatea artistului recuperează un alt fel de centralitate, neapărat teleologică. „Tu în colţ petreci cu tine” fixează exact locul artistului, acea piatră „…pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21.42)
9. Elogiu insignifiantului. Pămîntul cel bun în care poate încolţi sămînţa. Frunza moartă a toamnei care, în marea ei modestie, şi ea putrezeşte ca şi sămînţa cea bună din parabolă. Dar nici măcar nu putrezeşte pentru sine, ci doar spre a fi pat fertil al Vieţii ce va să vină.
10. Logica şi raţiunea nu sunt totuşi acelaşi lucru. Logica îmi impune să găsesc o entitate căreia îi dau numele de Dumnezeu, raţiunea caută zadarnic, fără să o poată găsi. Iar acest joc sublim de-a v-aţi ascunselea îmi vine a crede că este însuşi Dumnezeu.
11. Omul este funciarmente trişor. Adam se ascunde ca un copil care a făcut o poznă şi vrea să evite pedeapsa, iar Dumnezeu îi strigă mustrător: „Adame, unde eşti?”, ca un părinte îngrijorat dar blînd. Grozăvia păcatului originar nu stă în alungarea din Rai , căderea în timp, cunoştinţa morţii, ci în această relaţie paternă pe care rugăciunea supremă o reaminteşte şi o întăreşte: „Tatăl nostru…şi nu ne duce pe noi în ispită”.
12. Distrugerea totală a Pămîntului de către om. Dumnezeu este capabil să accepte şi asta.
13. Adam şi Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuş, o pornire de la zero, o reconstituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreţia dragostei se află în acest caracter prospectiv şi nu în cel retrospectiv.
14. A vedea în etică doar o chestiune de opţiune este excesiv de limitativ. În fond, omului i se interzice în Rai tocmai să mănînce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Adică opţiunea. Din momentul în care interdictul este călcat începe spaţiul eticii care este o grădinărire, o „inginerie genetică”, o încercare de a opţine aici, pe pămînt, fructul miraculos, mărul al cărui gust l-am simţit odată şi vrem să-l regăsim mereu în cerul gurii.
15. Calendarul. Cîţi dintre noi, privind automatic catalogul impresionant pe care-l reprezintă un calendar creştin, realizează că el este cel mai impresionant op de etică? În felul acesta timpul nu mai este o neutră coordonată fizică, el se populează, revine la adevărata sa funcţie: sînge viu în arterele universului.
16. Minunat lucru la credinţă (raportul meu cu Dumnezeu) este că ea nu devine posibilă decît pornind de la încredere (raportul meu cu semenul). Etica nu e doar orizontala încrederii, ea apare pe cruce: la întîlnirea acesteia cu verticala credinţei.
17. Ezitarea este gestul întemeietor sau amurgul eticii? A nu se confunda totuşi ezitarea cu neîncrederea în tine însuţi. Puterea ezitării unui Hamlet.
18. Dez-orientarea, moartea stelei polare, scufundarea în noaptea fără de început şi de sfîrşit a sufletului. Lumina din adîncul întunericului, iată adevărata, bazala chestiune a eticii.
19. Din punct de vedere atic, declasatul, tîlharul, ucigaşul, vameşul pun mult mai multe şi mai dificile probleme decît sfîntul. Primii n-au nimic de pierdut şi au totul de cîştigat, sfîntul poate pierde într-o secundă totul (textele sapienţiale sînt pline de astfel de pilde) pentru a cîştiga ce? Pentru că el a reuşit să abolească însăşi ideea de „cîştig”.
20. Relaţiile orizontale („iubeşte-l pe aproapele tău”) sînt de fapt corpul relaţiei verticale, singura ei consistenţă. „Iartă-ne…cum şi noi iertăm” este dialectica acestui chiasm. Piatra de încercare, inima care pulsează în centrul fiinţei, viaţa din mijlocul morţii.
21. Dacă nu te înspăimîntă cuvintele pentru că ele fixează, au ceva cadaveric, atunci nu eşti scriitor. În faţa acestui mort care este cuvîntul (mai degrabă strigoi, corespondentul francez „revenant” mi se pare extrem de sugestiv) nu poţi simţi decît spaimă şi cutremurare (Kierkegaard) sau mysterium tremendum (Rudolf Otto) pentru că este suficient să îl strigi cu destulă putere şi acest cuvînt învie. Iar tu nu înţelegi prea bine cum s-a petrecut aceasta.
22. Frumuseţea nu este un reziduu radioactiv, iradiind încă dinspre neştiute origini, chiar dacă ea păstrează amintirea paradisului. Ea este mai degrabă o adeverire că paradisul nu ne-a părăsit, chiar dacă noi l-am părăsit pe el.
23. Secolul XX a experimentat atît de profund răul, toate formele crimei şi ale abjecţiei, încît te întrebi: ce mai poate fi inventat, ce va urma? Este posibil să înaintăm pe acest drum, să trăim experienţe încă neimaginate ale Răului? Întrebare care se reduce la a lămuri dacă Răul are o limită. E prea simplistă soluţia de a ne concepe ca mărunţi pioni, albi sau negri, în mîna şi după capriciile unui Destinant care (ne) joacă marele joc. Coincidentia oppositorum: niciodată mîntuirea n-a fost mai sproape.
24. Răul trebuie spus, expectorat? Ar fi ca un fel de spori care l-ar ajuta să se propage? Mai degrabă răul interiorizat, secretizat, transformat în complex e mai rezistent, se uzează mai greu. Dar dacă am şti cum se propagă răul, l-am putea stîrpi cu uşurinţă?
25. Cine, pînă la urmă, este responsabil pentru tot răul din lume? Pusă astfel, întrebarea are ceva naiv — adolescentin, o voinţă de a reduce imediat totul (tot răul) la un singur numitor. Dar la fel de naiv este a-I cere lui Dumnezeu să intervină, reducîndu-L la ridicola funcţie a lui deus ex machina. Dumnezeu ca un „superman”, zburînd în mantie peste zgîrie-nori! Deşi, poate, rizibilul acestei imagini are şi el înţelepciunea lui modestă şi copilărească.
26. Flacăra mi se pare cel mai aproape de înţelegerea directă, tactilă, a dumnezeirii. Ea care „este şi nu este”, se hrăneşte din sine şi nu poate fi stăpînită, te obligă la o anume distanţă pentru a fi prietenoasă. Fascinaţia flăcării, mysterium tremendum.

2000

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Rinoceri

CATEGORIE: 
aprilie 5, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2007 Christian Craciun.
cross