Nichita Stănescu

CATEGORIE 
septembrie 14, 2007

GLONŢUL ŞI ÎNGERUL

„N-a făcut în urma lui curat/Daimonul plecând/m-a luat şi m-a lăsat/pradă unui gând/care îmi întărâta/toată creierimea mea”.

Ce se întâmplă cu poetul când îl părăseşte daimonul? Este o întrebare pe care opera nichitiană o pune acut. Operă idolatrizată excesiv, dar şi supusă unor de-mitizări – dublu proces care abia el, în complet, identifică o creaţie majoră. S-a spus că există multă zgură, bolboroseală fără sens în textele din ultima parte a existenţei poetului. Şi, probabil, cu dreptate. Unde încetează dreptatea este în interpretarea acestor derapaje. Profeţii înşişi practicau bâiguiala ininteligibilă, dincolo de sintaxă şi logică. Şi mai ales dincolo de frumuseţe. Era ceva mult mai grav în fulgerele lor sintagmatice. Pentru că limbajul lor era obligat să ne vorbească despre altceva. Sigur, asta este o comparaţie fără nici o valoare euristică, nu am nicidecum intenţia de a face din Nichita un iluminat. Vreau doar să spun că în toate aceste detritusuri poetice se poate la o adică iscodi un sens. Şi deloc unul minor. O gravitate ceţoasă. S-a spus, cu o intenţie puternic peiorativă: poezii făcute la beţie! Se poate, numai că… Beţia asta are cu totul alte conotaţii decât cele comune. Nu vreau să fac erudiţie enumerând opere majore date la iveală sub „cutremurul nervilor” (vorbă eminesciană, scuzaţi) provocat de alcool ori droguri. Interesează doar că Nichita era poet şi în aceste bâlbâieli din care îşi dădea singur seama că daimonul plecase. Cu nimic mai prejos decât textele nebuniei lui Hölderlin. Nu este riscantă paralela; pentru cel care vrea să înţeleagă situarea faţă de însăilarea de cuvinte fără sens aparent trebuie să fie similară. Daimonul pleacă uneori, pe anumite perioade sau definitiv. Şi poetul simte asta înaintea tuturor. Mai ales înaintea criticilor. O şi spune, le-o şi spune celorlalţi. Dacă ştiu să citească. De mult descoperise poetul că îngerului său îi crescuseră pene de gâscă. Tocmai de aceea asemenea texte se cuvin citite cu altfel de atenţie decât cea care se îndreaptă îndeobşte spre un text poetic. Ele au alt referent, ca să folosesc un termen pedant. Poezia lui Nichita e prea plină de îngeri, până la un insuportabil manierism, după gustul unora. Numai că aici nu e vorba de gust, nici măcar de o modă rapid răspândită printre poeţi şi poetese de folosire intensivă a îngerelilor, de care Nichita nu poate fi făcut vinovat. Poezia, după o frază răspicată spusă de I. P. Culianu, nu se face cu idei, nici măcar cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme. Îngerul ori daimonul nichitian este un astfel de arhetip trimiţând la puritate originară şi la o actuală stare de spulberare. Daimonul din această scurtă poemă ocazională (La plecarea daimonului) se grăbeşte, este pe fugă, s-a dat alarma generală şi gata este de a-l părăsi definitiv pe bietul spirit gazdă. A lăsat însă urme, „n-a făcut curat” pentru el nu există obligatoria trecere a Lethei. Părăsirea sinelui este traumatică. Tocmai pentru că el îşi aduce aminte.
De aici cealaltă fantasmă, asociată îngerului, şi care în aparenţă are foarte puţin de-a face cu acesta: glonţul. Artefact ucigător, zboară cu aceeaşi viteză ca şi îngerul. La capătul lui se află moartea. Ca şi după vorbirea în dodii a îngerului. „Se tocea de mine glonţul” este o imagine nu a penetrării, cum ne-am aştepta, ci a lentei eroziuni erotice, repetitiv mângâietoare. Exprimare a dublului esenţial pierdut, daimonul este prins în obsesia gândului încremenit mortuar. „Creierimea” este, sigur, unul dintre acele cuvinte cu care poetul se juca cu bucurie infantilă neostoită. Nu ştiu dacă este un cuvânt fericit ales, dar oricum el provocă o întrebare: de ce a simţit nevoia poetul să inventeze acest substantiv colectiv? Poate glonţul să treacă prin „creierime”? Nu. E un fel de a te salva prin scyziparitate infinită. Iar plecarea daimonului hipertrofiază gândul unic. Obsesia.
În NOD 28 avem traseul invers: „Daimonul meu vine de departe/în gazda făpturii mele”. Gazda este, spune ultimul vers, „bărbat ţeapăn şi zâmbit”. Rigidizarea pe care o remarcam şi în poema precedentă, şi pe care o asociem metaforei obsedante a pietrei, poate cea mai insistentă din toată lirica nichitiană, este aici prinsă într-un singur epitet, „ţeapăn”. Să-l lăsăm deocamdată pe „zâmbit” ca fiind lămurit de ulterioara desfăşurare a gândului poetic. „şi uită să spună de ce a venit” este versul care marchează cealaltă pantă a poemului. Nodul acesta este mai elaborat, desenează ambele mişcări ale daimonului. Prima: „Eu ştiu când vine căci mă izbeşte/cu ploi de stele..”. Urmează descompunerea anatomică a fiinţei: umflă gleznele, dă palpitaţii, usucă limba, spulberă ochii „ca pe două spurcăciuni ale vederii”, „îşi pune el cuvântul lui în creierul meu”. Regăsim cu exactitate aceeaşi funcţie a arhetipului sfâşierii dionisiace. Cu gândirea noastră terestră observăm că atât sosirea, cât şi plecarea daimonului produc aceleaşi efecte. Identitate esenţială, mesaj pe care ni-l propune spre descifrare textul deşirat. Iar imolarea aceasta nu este decât pregătirea pentru metanoia, marea transfigurare, moartea înviere. E greu de purtat daimonul, distrugător de fiinţă. Avem de-a face cu o posedare descrisă aproape didactic, am spune cu un cuvânt atât de la modă o clonă, poetul este locuit („gazdă”) de către daimon. Ce vedem noi este doar o (car)casă de carne şi oase care scrie şi se comportă precum poetul. Dar nu (mai) este el. Este un alien (alienat, fireşte, multiplu alienat, cum să eviţi acest joc dintre cuvinte?). Cu atât mai dureroasă va fi părăsirea carcasei de către spirit. Şi zâmbetul acestei carapace ţestoase îi aparţine, acestui superficiu, ca un biet semn al obşteştii vieţuiri.
„Şi pleacă mai falnic decât tot universul/şi mie îmi lasă ca amintire doar versul”. E atât de clar, că nu mai necesită nici un comentariu. Lămurim prin această lectură încrucişată şi de ce n-a făcut daimonul curăţenie la locul de muncă. Mai bine zis ce este cereasca murdărie care a rămas în urma lui: versuri. Se ştie că biografic Nichita căpătase o ciudată aversiune faţă de actul scrisului, îşi dicta inspiraţiile sau le notau ocazionalii companioni din vorbirea-i pythică, şi că dintotdeauna practicase o puţin comună printre poeţi indiferenţă faţă de rodul trudei sale (ori a daimonului?), risipind-o cu o generozitate mitologizată încă din timpul vieţii. Putem aplica de aceea nu o hermeneutică a textului pur, ci una care să includă şi biografeme esenţiale, deşi, sau tocmai pentru că „poetul nu are viaţă personală”. Dar fără această minimă contextualizare ceva din aceste texte dezarticulate se pierde spre paguba interpretului. Textele nichitiene au aspectul unei magme care curge pe panta vulcanului şi se solidifică aleatoriu ici şi acolo în reliefeuri/exprimări surprinzătoare. Importantă este temperatura. Am senzaţia că pe Nichita nu-l mai interesa „poezia”: se identificase atât de profund cu ea, încât nu se mai putea distinge el însuşi pe sine. Nu-l mai interesa „să producă” poezie, cuvinte potrivite, ci să scape din magma în solidificare. Rândurile sale sunt ultrasunete inaudibile de ajutor. Într-o viaţă devenită o continuă, înspăimântătoare trecere prin tunelul oranj. „Fără de arme fiind, Doamne,/cum de-am putut să stârnesc/atâta groază?”

2007

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

EDUCAȚIE

CATEGORIE: 
iunie 15, 2022

PALMSE

CATEGORIE: 
aprilie 11, 2022

Rinoceri

CATEGORIE: 
aprilie 5, 2022

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2007 Christian Craciun.
cross