tranziţia literară

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

CÎTE LITERATURI?

La începutul secolului al XIX-lea, cînd se năştea practic literatura română, în ciuda peisajului extrem de amestecat din punctul de vedere al structurilor literare luate ca model, în care tendinţele normative clasice, sensiblăria romantică şi complicaţiile rococoului coexistă fără probleme, avem în fond un singur flux care strînge toate eforturile creatoare sub o singură obsesie: construirea unei limbi, a unei literaturi şi a unei naţiuni. Mai tîrziu, în „epoca victoriană” a lui Titu Maiorescu, autoritatea Junimii face ca practic nimic să nu existe în afara acestui curent, cele cîteva personalităţi excentrice (Hasdeu, Macedonski de ex.) sunt „citite” pînă azi tot prin raportarea la curentul principal. Monolitul se sparge odată cu începutul veacului al XX-lea, cînd deja „poezia nouă”, simbolismul, intră în contradicţie cu direcţiile tradiţionaliste, sămănătorismul sau poporanismul, fără ca vreuna să mai poată fi declarată dominantă, preeminentă fiind polemica dintre ele. Ce să mai vorbim de mirabila varietate din perioada interbelică! Sar în acest excurs ultrarezumativ (din motive ce le voi explica probabil altădată) direct la perioada de după 1990, ce constituie subiectul însemnărilor de faţă.
Cîte literaturi avem deci în prezent? Se pot distinge nişte linii de forţă? Unul dintre lait motivele larmoaiante ale criticii noastre este tocmai senzaţia de haos, nu se mai vede nici o hartă, nu ne mai foloseşte nici o busolă, deşi se scrie enorm, ba chiar, după un boom al traducerilor şi ficţiunea autohtonă pare a-şi fi inventat un public suficient de larg. Ca orice fenomen în mişcare, din care noi înşine facem parte, nici acesta nu poate fi descris, mai degrabă „închipuit”. Ceea ce este mai vizibil sunt faliile, ceea ce desparte. Cu alte cuvinte, distingem prăpastia, dar nu vedem prea bine ce este pe maluri. O recentă dezbatere a României Literare a pus problema unui conflict între generaţii. Dar… Lucrurile sunt probabil mai complicate decît eterna confruntare între cei vechi şi cei noi. O constatare simplă este că, după 1990, se face o altfel de literatură, chiar dacă este mai dificil să precizezi cum este ea altfel. Această literatură nu mai seamănă, desigur, cu cea a generaţiei clasicizate şi mitizate 60 şi nici măcar cu aceea mai apropiată a generaţiei 80. Nici proza, nici poezia, nici critica literară nu mai mizează pe punctele tari ale literaturii precedente, deşi le folosesc firesc, aşa cum s-a întîmplat mai mereu în istoria literaturii atunci cînd un curent major a fost înlocuit de altul.
Situaţia devine şi mai complicată dacă o privim şi din unghiuri extra-estetice. Problemele grupurilor de putere literară, a editării şi difuzării foarte dificile a cărţilor şi revistelor fac uneori imposibilă cuprinderea „fenomenului literar” în ansamblul lui. Academia, Universitatea, Uniunea Scriitorilor sunt şi ele puncte de reper în peisaj. Recent, unul dintre mogulii generaţiei 60 se pare că ar fi exclamat într-o confruntare cu unii mai tineri: unde vă sunt capodoperele; noi măcar în anii 50 dădusem Moromeţii şi Cronică de familie etc. Argumentul ar părea infailibil dacă n-ar fi complet falsificat de două complexe tenace ale literatului român: cel al Nobelului şi cel al capodoperei. Amândouă denotînd un invincibil provincialism cultural. Sigur că Moromeţii s-au impus la data apariţiei, pentru că romanul era ca un munte în mijlocul pustiului, cum să nu-l vezi? Ceea ce nu se observă că este că nivelul mediu al literaturii noastre a crescut foarte mult, şi acesta mi se pare semnul cel mai îmbucurător; apariţia capodoperei sau a geniului ţin de o (al)chimie care ne este străină dar un anume nivel general al literaturii care se scrie într-o anumită epocă ţine de sănătatea acelei literaturi. S-au scris după 1990 (şi mă refer strict la ficţiune şi la noii scriitori, nu la recuperări) o mulţime de cărţi bune şi foarte bune şi lipsa unei capodopere nu este nicidecum semnul vreunei sterilităţi.
La un moment dat, Nicolae Manolescu şi-a atras destule replici acide după ce a susţinut tranşant că literatura publicată pe Net nu există, în lipsa unei validări critice. Am crezut destulă vreme că a fost poate prea vehement, citisem în acest alt spaţiu cultural lucruri foarte interesante, multe neapărute „pe hîrtie”. Asta pînă cînd am descoperit cu uimire participanţi cu pretenţii la acest, – cum să-i spun?– eldorado literar care nu aveau pur şi simplu cunoştinţă despre reviste serioase din cele „tradiţionale”. Este un fel de exclusivism invers, al celor pentru care tot ceea ce apare în afara spaţiului liber al Net-ului este iremediabil depăşit, prăfuit, nu merită nici o atenţie. O astfel de situare nu poate avea alt nume decît simplu: incultură. Dar sigur că fenomenul merită o discuţie aparte.
Scriitorii care s-au impus sau au debutat după 1990 sunt suficient de diverşi în opţiunile lor şi de diferiţi în formulele estetice şi filosofice pentru a începe să alcătuiască un peisaj literar normal, cu toate denivelările sale de relief bogat. Cu ei se poate depăşi formula deja prea uzată a postmodernismului şi se pot defini altfel coordonatele literaturii române, care acum par încremenite în unele evaluări la criteriile instituite treptat în ultima jumătate de secol. Accentul evaluării se va muta treptat de la definiţii globalizante gen: curent literar, generaţie literară, grup etc. la individualităţi. Problema pe care au aceşti nou veniţi este aceea de a-şi inventa un public pe măsură, suficient de numeros şi de pregătit pentru a asigura şi succesul material şi de vizibilitate publică a unor astfel de tineri. Şcoala, televiziunile, publicaţiile culturale, instituţia atît de plină de grozăvii a premiilor literare, presa cotidiană… toate au un rol (de care nu se achită nicicum deocamdată) în a impune această nouă paradigmă literară, oarecum împotriva osificatelor instituţii literare care „dau linia”, după cum şi scriitorul român trebuie să înveţe să-şi vîndă marfa şi să-şi cucerească şi administreze notorietatea, cîtă este, într-un context social şi politic indiferent în cel mai bun caz, dacă nu de-a dreptul ostil. Ca să nu mai spun că scriitorul român are de învăţat a se situa fără complexe într-un spaţiu cultural mult mai vast decît cel mioritic.
Am planat deasupra mai multor chestiuni din care se poate extrage o singură concluzie provizorie: tranziţia literară (culturală, căci e vorba de un fenomen mult mai complex decît apariţia unor romane sau plachete de versuri) este mult mai interesantă decît cea socială sau economică. Ea măcar se petrece.

2005

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross