televiziune

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

TRECEREA PE ROŞU

Există vreun subiect mai (anti)cultural decât televiziunea? Prin forţa ei de impact, televiziunea depăşeşte orice alt vehicul de cultură. Şi orice alt creator de contra/sub-cultură. De aceea s-a simţit nevoia unei instituţii care să controleze puterea monstrului. La noi se cheamă CNA. Faţă de asemenea instituţii de reglementare există cum grano salis două atitudini: una de tip liberal (sau chiar libertarian) care se opune oricărei intervenţii din afară în procesul cererii şi ofertei, absolutizând libertatea de exprimare; a doua, de tip centralist, care apără moralitatea şi interesul public printr-o instituţie a statului, prezumat a şti mai bine decât individul care-i sunt acestuia interesele. Fireşte că legiuitorul român a adoptat cu surle şi tobe această a doua filozofie. Astfel s-a născut încă o instituţie fără fond din multele care dau iluzia democraţiei funcţionale în România.
Pentru că la noi lipseşte în primul rînd instituţia analistului profesionist de televiziune. Care ar fi trebuit să preceadă cu mult constituirea unui for specializat de analiză şi decizie. Avem numai cronicaştrii care vânează vreo bâlbă sau vreo emisiune plină de vulgarităţi. În ordinea înţelegerii fenomenului numit televiziune, asemenea „analize” sunt perfect irelevante. Şi dintr-o asemenea magmă n-a putut ieşi decât o instituţie care a luat o mulţime de decizii controversate, incoerente, minate politic, şi cîteva hilare. Problema este că orice decizie a CNA ar trebui să se întemeieze nu pe un păienjeniş de legi, cum se justifică ei întotdeauna, ci, mai profund, pe filozofia luministă a libertăţii de expresie. Totdeauna se pune problema: în numele cărui principiu poate fi interzisă o anumită secvenţă, un spot, o emisiune, o parte din vocabular? Oamenii situaţi de cealaltă parte a baricadei, realizatorii Tv, se justifică simplu cu vorba: asta cere publicul, zeul nostru este ratingul; aparent un argument beton, dar perfect găunos în sine. Alţi nemulţumiţi de hotărîrile CNA vin cu replica, iarăşi greu de contrazis prin fapte: de ce nu sunt interzise orori de tipul Ceao Darwin, sau chiar un post întreg, cum este OTV? E limpede pentru oricine că zilnic vedem la televiziuni chestii infinit mai periculoase decât Loganul trecînd pe roşu. Tocmai cantonîndu-se (Mircea, fă-te că lucrezi!) în asemenea chestii derizorii, CNA-ul şi-a dat singur un vot de blam. Trebuie să fii culmea stupizeniei ca să crezi că cineva care traversa pînă atunci corect se apucă să treacă pe roşu după ce văzut spotul. Pe cîtă vreme o mulţime de persoane mai mult sau mai puţin publice se perindă cotidian pe toate canalele picurînd în urechea telespectatorului idei infinit mai pernicioase, fără ca nici o autoritate de reglementare să poată opri avalanşa. Nici n-ar fi de dorit, şi ar fi imposibil practic. Din acest impas nu ne poate scoate nici cel stufos cod de reglementări.
Nu ader nici la perspectivele intelectualiste care vor să facă din televiziune ( nici măcar cea publică) o transmiţătoare exclusivă a „culturii înalte”. Şi, fiindcă acestea sunt singurele voci care ştiu să se facă auzite, chiar s-a impus o asemenea imagine roz a ceea ce ar trebui să fie televiziunea. Pornim de la premiza funcţiei educative majore a televiziunii. Şi atunci, ca în orice proces educativ, este nevoie de un mai ştiutor, după vorba lui Mihai Şora, care să transmită ierarhic descendent ideile sale. Cine este mai ştiutorul din spatele ecranului? CNA-ul se erijează într-un asemenea rol, fără să aibă, după părerea mea, nici o justificare plauzibilă. Numit după criterii evanescente, străine competenţei intelectuale şi morale (atîta vreme cît judecata membrilor are o însemnată componentă morală, o asemenea competenţă este obligatorie), el este o emanaţie politică, şi nu una a interesului public (de altfel un concept prea vag pentru a putea fi definit). Şi iar ajungem de la clipul Paraziţilor direct la problema platoniciană a competenţei în problema binelui. Superbia forului de reglementare a audio-vizualului stă în pretenţia de a fi fost învestit cu o asemenea putere decizională „metafizică”. De a tăia gordianul nod dintre bine şi rău. El ştie aprioric ce este bine pentru popor. Or, această pretenţie are un singur şi sinistru nume: cenzură.
Cum ieşim din acest impas? Atacată dinspre politic (adică dinspre perspectiva statului) chestiunea este condamnată să rămînă insolubilă. După cum, la fel de evident este că starea intelectualmente şi moralmente mizerabilă în care se scaldă audio-vizualul românesc nu mai poate fi tolerată. Eu văd „soluţia” într-o abordare fermă dar într-o cu totul altă direcţie. Singura modalitate de a ridica, fie şi cu un singur grad, temperatura globală a micului ecran băştinaş este educaţia publicului. Deci un domeniu în care chiar că CNA nu are nici o atribuţie. În clipa în care, cîndva în viitor, gradul de cultură şi civilizaţie al cetăţeanului mediu băştinaş va fi sensibil mai ridicat decât al lui Gogu, personajul mai emblematic decât ciobanul mioritic din reclama la rachiu, sau cel care trage semnalul de alarmă al trenului tot ca să se ducă după băutură, în acea clipă pretenţiile sale faţă de programul de televiziune vor fi mult mai ridicate. Este inutil să încerci să-i educi pe patronii sau realizatorii Tv. Ei vor judeca strict cu cifrele din conturile de încasări. Dar putem educa publicul să fie din ce în ce mai puţin dependent de televiziune, să-şi găsească tot mai multe moduri alternative de petrecere a timpului liber, să-şi formeze un spirit critic faţă de informaţiile primite, şi atunci abia televiziunile vor trebui să-şi adapteze nivelul intelectual la cel al telespectatorului mediu. Nenorocirea este că tocmai televiziunea este cea care se opune cel mai tenace şi cumplit de eficient acestui proces pe care idealismul meu funciar îl imaginează.
Nu m-am referit în cele scrise decât la principiile de funcţionare ale unui asemenea organism. Şi deloc la oameni, deşi ei dau corporalitate acestor principii. Deşi, de pildă, dl. Filip nu face nici un efort de a-şi disimula evidentele simpatii şi antipatii politice. Chiar în ziua în care definitivez acest text, a fost dat publicităţii raportul TELEVIZIUNEA ÎN EUROPA. Reglementări, politici şi independenţă. Alcătuit pentru România de Manuela Preoteasa, raportul, sub egida EUMAP (European Union Media Advocacy Program), prezentat la Strasbourg, oferă o imagine foarte precisă asupra fenomenului audio-vizual românesc. Este o lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să înţeleagă natura acestui tzunami informaţional căruia mulţi încearcă să i se opună. Iar anacronismul modului de funcţionare al unui organ menit să controleze acest fenomen iese astfel şi mai bine în evidenţă.

2005

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2007 Christian Craciun.
cross