standarde

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

„STANDARDE”

Visam la un moment dat să fac o rubrică de „cuvinte care mă enervează”. Acele cuvinte care prin repetare aberantă, fără gând şi fără măsură, anulează practic funcţia de comunicare a limbajului. Precum aiuritorul locaţie, iremplasabilul de excepţie care l-a ucis pe bătrânul excepţional, juvenilul adrenalină, vulgarul a face sex (atenţie nu sex e vulgar aici!), politicul panaceu proceduri, şi dicţionarul rămâne deschis. Din lipsă de timp şi de chef nu am purces la o muncă ordonată. Dar asta nu înseamnă că urechea nu-mi tresaltă în fiecare zi la auzul câte unui asemenea non-cuvânt rostit cu emfază, iar ochiul se-ncruntă când îl vede scris tot mai des şi cu aerul că el rezolvă toate problemele. Nimic mai fals. Nici un cuvânt nu rezolvă cu adevărat vreo problemă. Doar ne poate da iluzia. Unul din aceşti ţânţari lexicali este şi acest pretenţios „standarde”. Ca toate cuvintele şi acesta, luat direct din dicţionar, este perfect nevinovat săracul, doar folosirea lui abuzivă îl face sâcâitor până la nevroză.
Să dăm un citat, deloc ales la întâmplare, dintr-o revistă care se vrea fanionul alinierii noastre la standardele (ptiu, drace!) europene. E vorba de un comentariu la o carte recentă care chiar n-are nici o importanţă în discuţia noastră. „Criticând ceea ce se întâmplă în România nu doar din perspectiva standardelor culturilor occidentale, ci şi, uneori, din perspectiva unor standarde ideale…”. Să fiu iertat, dar mi se pare că în cazul acestei năstruşnice sintagme „standarde occidentale” (să observaţi că nu există niciodată standarde orientale sau africane) vidul de sens este total. Ea nu spune literalmente nimic. Am învăţat la şcoală că treburile culturii sunt altfel decât cele ale şurubului şi că nu prea poţi să umbli la ea cu şublerul şi echerul. Că standardele merg la Mercedes şi nu la Goethe. Sau, de e să rămânem între cele ale spiritului, o fi dreptul roman un astfel de standard? Hai să-i întrebăm pe irakieni. Că pe chinezi n-are nimeni curaj să-i întrebe. De aceea invocarea religioasă a „standardelor (culturale) occidentale” şi bătaia la palmă a tuturor celor care nu le respectă este o simplă formulă primită de-a gata, după cum spunea demodatul Flaubert. Ba, în fragmentul citat, se merge şi mai departe, se vorbeşte despre standarde ideale. Iată cum cădem în atât de combătutul platonism, de fapt un esenţialism de gândire leneşă. Leneşă de tot.
În construcţia aplicarea standardelor… accentul cade nu, cum ne-am aştepta, pe substantiv ci pe verb. Important nu este punctul de plecare (standardul), ci punctul de sosire (aplicarea). E o chestie elementară pe care o ştiau de pildă nişte tipi de acum mai bine de un secol, crescuţi şi educaţi în respectarea strictă a acestor „standarde”, pe care s-au obstinat să le „implementeze” (neologismele lor au rămas, credeţi că astea ale noastre au vreo şansă?) şi la noi, dar întrebându-se cu patos şi aplicaţie: cum? Îşi spuneau junimişti, erau un solid grup de presiune intelectuală şi politică, şi realizau că standardul cultural sau civilizatoriu ca atare nu înseamnă mare lucru dacă nu funcţionează. Erau nişte pragmatici (alt cuvânt enervant!). Noi azi am spune că este o grefă respinsă de organismul primitor. Ei aveau insomnii convinşi de necesitatea însuşirii acestor valori instituţionale (hai să le spunem şi aşa!) dar şi de faptul că ele trebuie adaptate unor realităţi autohtone ca să dea roade. În domeniul culturii este de umblat uşor cu pianul pe scări, imuabilul nu există, ci doar modelul. Care înseamnă cu totul altceva decât standardul. Modelul presupune modelare, deci adaptare. Standardul se execută, ne se discută. Mai târziu, un continuator al junilor conservatori a lansat teoria, la fel de nuanţată, a imperativului sincronizării. Acelaşi pentru care militează, în fond, dar cu o gândire carentă de nuanţe cei pe care i-am numit cu un cuvânt barbar „standardişti”. Obişnuiţi să privească numai bibliografia anglo-americană, cunoscători după ureche ai literaturii autohtone pe care o consideră o biată slugă săracă şi provincială, atleţii „standardelor” primesc o lecţie de gândire corectă de la oameni pentru care cultura europeană nu era doar un ideal, ci un aer pe care-l respirau firesc şi fără complexe.
De altfel, partizanii introducerii tale quale a „standardelor” se află într-un spectaculos impas logic şi moral. Pe de o parte, una dintre primele porunci ale decalogului „standardiştilor” este aceea a multiculturalismului, a păstrării identităţii culturale. Or, aceasta intră într-o evidentă contradicţie cu funcţia nivelatoare a standardului. În lunile din urmă, de exemplu, a avut loc în câteva reviste culturale o dezbatere foarte interesantă despre standardele muncii universitare. Una dintre rarele polemici fără contondenţe din presa noastră. Toţi combatanţii fiind, fireşte, de acord că exigenţele academice occidentale trebuie urmate şi la noi. Diferenţele de abordare interveneau tocmai la acel buclucaş cum. Profesorul Andrei Cornea – şi nu numai el – arăta că absolutizarea criteriului ISI (un alt nume aici pentru standarde) nu este deocamdată posibilă. Nu vreau să se înţeleagă din cele de mai sus că aş susţine vreo teorie rizibilă de genul „democraţiei originale”. Dar trebuie să recunoaştem că democraţia are un anume aspect instituţional în SUA, altul în Japonia, unul în Suedia şi altul în Grecia. Pe de altă parte, această buclucaşă sintagmă este imprecisă şi prin al doilea termen: ce înseamnă – aici – occidentale? Căci, dincolo de dimensiunile piuliţei, eventual ale cartofului, e greu de găsit o uniformitate în celelalte domenii. De unde un munte de legi de compatibilizare. Şi e firesc să fie aşa. Trebuie, într-adevăr, să ne forjăm propriile standarde care să fie compatibile cu cele din vestul admirat. De pildă, dacă ar fi să schimbăm într-adevăr din rădăcini sistemul de învăţământ falimentar românesc eu aş merge spre un model american, mai degrabă decât spre cel francez după care este prost copiat în prezent? Nu e loc aici de o lungă şi profundă dezbatere? Să nu uităm apoi că orice standard se întâlneşte cu oamenii şi am văzut cu toţii destule exemple în care ceea ce arăta foarte frumos şi strict pe hârtie, aplicat după modelul românesc al lui „merge şi aşa”, a devenit pur şi simplu de nerecunoscut.
La sfârşitul acestor rânduri supărate de caniculă rog şi eu pe cineva să-mi explice pe puncte, rar şi pe înţelesul tuturor, care sunt standardele culturilor occidentale? Pe care jur să le aplic de aici înainte neabătut spre binele patriei şi al poporului român. Amin.

2006

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross