sexul în literatură

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

F… C… M… P… P…

Pornesc de la o limpede şi utilă disjungere de sensuri pe care ne-o propune Octavio Paz între dragoste şi erotism în eseul său Dubla flacără. „Cel mai vechi, cel mai vast şi esenţial este sexul. Este izvorul primordial. Erotismul şi dragostea sunt forme derivate din instinctul sexual – cristalizări, sublimări, perversiuni şi condesări care transformă sexualitatea şi, de multe ori, o fac de nerecunoascut. Ca în cazul cercurilor concentrice, sexul este centrul şi pivotul acestei geometrii pasionale”. În faţa unui fenomen evident în literatura română a ultimului deceniu (şi nu numai în literatură, teatrul, filmul, arta plastică, happeningurile televiziunea, muzica lejeră, toate formele de artă underground şamd cunosc acelaşi fenomen): sexualizarea intensă sau dezinhibarea limbajului, critica a încercat să analizeze şi sistematizeze această evidenţă. Observ însă două rînduri de confuzii. Una este semantică: folosirea de-a valma a cuvintelor: dragoste, sex, erotism, pornografie, vulgaritate, licenţiozitate Alta, mai insidioasă, este a domeniului de aplicare. Căci una este tema erosului dintr-un text şi alta este erotizarea/sexualizarea limbajului. Nicolae Manolescu a scris în mai multe rînduri despre lipsa tradiţiei unui limbaj erotic în literatura noastră. În limba română cuvintele denumind organe şi funcţii fiziologice sunt automat resimţite ca vulgare. În consecinţă, orice descriere a unui act sexual este taxată automat drept pornografică. Avem o literatură pudică în care exemplele de licenţiozitate acuzată, de la Micuţa hasdeeană la Maitrey a lui Eliade fac figură de texte de pension dacă le comparăm cu tradiţia occidentală, de la Satyricon-ul lui Petroniu la Decameronul boccacian şi fanteziile Marchizului de Sade şi până la Vergile lui Apollinaire (ca să nu citez decât cîteva texte clasice accesibile cititorului român în traduceri). Texte apropiate de acestea nu aflăm în literatura noastră, chiar dacă ne raportăm la jocurile erotice din haremurile Înaltei Porţi descrise cu minuţie de Cantemir în Sistemul religiei mahomedane sau de cutare scenă tipărită aberant cu litere mici în ediţia completă de Opere eminesciene în care iubitul îi desface picioarele partenerei întinsă pe o masă. Iar povestirile licenţioase ale lui Creangă nu sunt amintite, necum analizate, în istoriile literare, deşi ţin literalmente de statutul de capodoperă. Şi deşi ne-ar ajuta aici şi folclorul în care nu există numai Mioriţa, ci şi povestiri sau strigături foarte pe şleau.
La acest capitol al erotizării (care nu se confundă, cum par a crede unii scriitori, cu folosirea cuvintelor absente din dicţionar) literatura, dar şi limba, română au de recuperat o întîrziere multiseculară. Lucru care pare a-i preocupa intens pe unii scriitori din ultima generaţie. Care vor să refacă rapid traseul. Dar a pune trei acuplări pe pagină şi o mulţime de cuvinte „interzise” este un mod puştesc de a şoca şi atît, nu are nimic de-a face cu literatura. Cu atît mai vinovaţi îmi par criticii care încurajează nediferenţiat asemenea producte pentru curajul lor. Fără a mai lua în considerare şi alte criterii. Curajul este o calitate, dar nu o calitate literară, chiar dacă literatura mare a fost dintotdeauna curajoasă. Sunt mefient faţă de ipocrizia cenzorilor moralişti, a pudibonzilor de serviciu, faţă de rostul bulinei roşii de pe ecran şi, în general, a oricărei forme de fardare a realităţii. Ascult cu interes unele cîntări ale BUG Mafia, de pildă, chiar dacă nu e genul meu preferat de muzică. Dar, cum spunea Costi Rogozanu cu dreptate, a confunda lupta pentru libertatea de exprimare cu libertatea de a utiliza limbajul porcos, e parcă o miză prea insignifiantă. E lucrul pe care îmi pare că-l uită unii scriitori şi scriitoare, dornici să şocheze. Ceea ce e în sine foarte sănătos într-o societate în care înţepenirea mentalităţilor şi meschinăria mic burgheze sunt simptome grave şi generale. Este necesar, dar nu este suficient ca să faci literatură. Aş mai adăuga în trecere ca un fapt demn de remarcat şi de lăudat că în acest tip de literatură se aude foarte pregnant vocea feminină, mulţi dintre scriitorii care cultivă această literatură şoc sunt, de fapt, scriitoare, „cu coaie”, cum zice pe bună dreptate Radu Cosaşu. Ţinînd seama că în canonul nostru şcolar nu există nici o scriitoare, fenomenul merită urmărit.
Sigur că experienţa acestor scriitori va deveni o bază pentru o altă literatură română, imposibil de prezis astăzi ca structură, deşi este evident că ea se naşte în ultimul deceniu. Este un exerciţiu necesar pentru şlefuirea limbii, educaţia cititorului ipocrit, îmbogăţirea literaturii. Dar trebuie să ţinem seama de întîrzierea enormă care ne desparte de literaturile mari. Un Henry Miller sau un Michel Houellbecq (citească drăguţul de cititor Platforma, pentru a se desluşi ce va să zică sexualizarea textului) îşi au opera încadrată într-o tradiţie literară şi culturală ca şi inexistentă la noi. Şi ca atare şi capabilă de a provoca dezbaterea culturală care dă viabilitate sistemului. E vorba aici de o dimensiune mai amplă decât cea strict literară, care ţine de educaţie, moravuri, religiozitate, adaptare la lumea post-modernă, sistem de valori şi altele.
Dar mă întorc la aspectul strict literar şi lexical al chestiunii pentru a trage o concluzie cu totul provizorie: importanţi nu sunt scriitorii care-şi povestesc performanţele sexuale în text, ci scriitorii care chiar ştiu să provoace orgasm textului. Nu cititorului.

2004

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2007 Christian Craciun.
cross