POSTMODERNISMUL

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

Vă dau o veste bună!

Postmodernismul a murit! (asta în cazul în care a existat vreodată). Mai mult decât atât, vă pot da şi ora exactă la care s-a petrecut decesul: 11 septembrie 2001, ora locală 9.03, atunci când primul avion a lovit Turnul de sud WTC. Iluziile melioriste de tip Fukuyama a unei pax democratica nivelând întreaga umanitate s-au prăbuşit şi ele. Mă refer, sigur, la postmodernismul ideologic, acela estetic va intra în discuţie mai târziu. Miturile diferenţei acceptate, toleranţei, preeminenţei individului faţă de forţele supra individuale, justiţiei independente şamd au fost dovedite ca neputincioase. Şi tot ce s-a întâmplat de atunci încoace, fundătura războiului din Irak, criza iraniană, aroganţa cu miros de gaz a Rusiei putiniene, Oscarul pentru Michel Moore, scandalul „închisorilor aeriene” şi al celei de la Guantánamo, războiul de cârcoteli între Europa şi America, obnubilarea inteligenţelor critice de pe ambele maluri ale Atlanticului, obişnuite să vadă printr-o singură lentilă a ochelarilor…. Toate acestea marchează falimentul unei filozofii cu origini îndepărtate, încă în secolul XVIII. Şi care se împiedică de un mărunt impas logic: poţi să-l accepţi pe Celălalt, cu toate particularităţile lui, chiar cele care te contrariază, cu o singură condiţie: ca şi Celălalt să te accepte pe tine. Să existe o platformă minimă, cât un tăiş de bisturiu, de discuţie comună. Ceea ce, evident, nu se petrece în conflictul dintre Islam şi Modernitate (căci despre un conflict este vorba, oricât s-ar încerca vătuirea termenilor). Problema este că Occidentul trebuie să se regândească în întregime, mai bine zis să-şi regândească rădăcinile. Altfel, sfârşitul istoriei ca eveniment acumulator de tensiuni nu numai că nu se va petrece, el se va confunda, în fapt, cu sfârşitul Occidentului, într-un alt sens decât cel spenglerian. Postmodernismul este filozofia care paralizează orice capacitate de ripostă a celui care o adoptă. Stăm şi-i aşteptăm pe barbari, cum spunea scriitorul sud-american.
Pentru intelectualii români, postmodernismul a fost un spaţiu de reşapare. Evadarea în estetic, era o soluţie – viabilă cultural, rămâne de discutat şi cât de viabilă în planul moralei publice şi individuale – de supravieţuire. Jocul postmodern p(r)e texte ne dădea pretexte de a explora forţele subversive ale limbajului. Chiar Occidentul descoperă acum că nu şi-a încheiat modernitatea, cu atât mai mult noi, o literatură de o tinereţe eclatantă. Spectacolul literaturii române din ultimul deceniu are de ce să ne încurajeze. Ca orice curent cultural, postmodernismul se transformă în alt-„ceva”, păstrând anumite achiziţii de poietică şi de ideologie. Oricum am lua-o – fie ideologic, fie pur estetic – mi se pare un subiect deja de domeniul istoriei literare şi al mentalităţilor şi nu unul de actualitate. Se pot face, de pildă, analize spectaculoase pe unicitatea (blestemata, binecuvântata specificitate a „cazului românesc”) felului în care la noi relaţia ternară scriitor – mesaj – cititor a suferit nişte modificări radicale după 1990. Şi procesul este încă în desfăşurare, chiar dacă sedimentarea primelor straturi deja a fost determinată de geologii literari. Boomul memorialistic din anii 90, revenirea la ficţiune de la începutul anilor 2000, ego-ficţiunea, scăderea dramatică a apetitului pentru lectură şi, pe acest fond, totala lipsă de succes la noile generaţii a „numelor mari” care dominau canonul până în 90, de-tabuizarea limbajului (cu toate excesele subsecvente), marginalizarea poeziei, în genere pierderea aproape totală a vizibilităţii sociale a scriitorului, înlocuit în percepţia publică de cu totul alte „VIP-uri”, scăderea autorităţii critice, conexată relativizării generale a criteriilor, trecerea de la calitate la cantitate…sunt numai câteva dintre fenomenele bine cartografiate şi aflate încă în desfăşurare.
Dacă intelectualii din ţările de top îşi vor recăpăta exerciţiul privirii critice şi nu vor mai purta ochelarii de cal al aşa-zisei morţi a ideologiei, care este de fapt una dintre cele mai periculoase ideologii, prin abolirea criteriilor, atunci, după post-modernism va mai urma ceva. Nu ştim ce. Dacă nu… Nu.

2006

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross