DILEMA NEAMŢULUI ÎN BULGARIA
Dacă n-am lămurit nici după 100 de ani dilema existenţială a Tatălui nostru Caragiale „Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, cu atît mai puţin suntem în stare a desluşi enigma bîjbîielii literaturii române prin Evropa. O literatură atît de mare, de bovarică, de suficientă sieşi, încît a trece dincolo de graniţe i se pare indezirabil şi superfluu. Acum asistăm la un fenomen straniu: o scoate istoria afară din casă, o obligă să iasă pe străzi, la care ea clipeşte nedumerită ca bufniţa la lumină şi dă să fugă înapoi în curte, privind apoi curioasă printre uluci ce se mai întîmplă. În primul rînd, „literatura” este aici un concept prea vag, pentru că nu literatura va căpăta paşaport pentru rutele internaţionale, ci cutare sau cutare scriitor. Care trebuie să ştie a se uita pe hartă. Ne aflăm în domeniul miracolului posibil, al indecidabilului. În afara însă a improbabilului naşterii acelui scriitor care să circule singur, fără paşaport, pe continent, cum sunt pregătiţi ceilalţi, actualii? Pornim de la o constatare simplă, de bun simţ, dureroasă pentru unii, prilej de grave resentimente pentru alţii: literatura română nu există în Europa! Şi nici nu dă seama că ar vrea să ajungă acolo prea repede. Este suficient să urmăreşti miza „ideatică” a unora dintre dezbaterile noastre de idei sau pe cea estetică a unor debuturi care sunt – fireşte – steagul sub care vom defila în Uniunea Europeană. Chiar: intră şi literatura română în Uniunea Europeană? Poate doar aşa îşi va găsi şi ea ceva de lucru pe acolo, bineînţeles mai întîi în sectoare necalificate, la cules sau la produs.
Nu avem nimic de propus Europei la această oră din punct de vedere literar. Şi dacă avem ce, nu avem cu ce. Şi dacă avem ce şi cu ce, nu ştim cum. Şi dacă, totuşi, am şti şi cum, nu avem cui. Pentru că „Europa” este deocamdată o fantasmă urmărită de o altă fantasmă „România”. Scriu aceste rînduri în ziua în care se desfăşoară referendumul francez privind Constituţia europeană. Iar un vot împotrivă, cum se prevede, va fi (deşi este pe al 1001-lea loc ca importanţă) şi un vot împotriva literaturii române. De aici tonul negru al însemnărilor mele. Literatura română nu-şi găseşte locul nici măcar în România, dar în celelalte ţări? Trebuie să urcăm Everestul pe versantul organizării instituţionale, în vreme ce pe noi ne interesează doar mitologia alegră a geniului autohton. Pătrunderea literaturii în spaţiul cultural suprasaturat al bătrînului şi îmbătrînitului continent este mai degrabă o misiune de furnică tenace decât una de ţîşnire plină de superbie. O chestie de birocraţie organizatorică decât un dialog tensionat cu muza. Pentru că, pe lîngă hartă, ne mai trebuie şi busolă ca să nu ne rătăcim. Cred că, înainte de a se naşte scriitorul-mîntuitor, care să ne tragă pe toţi în sus de păr, aruncîndu-ne pe orbita „universalităţii” (Oh, ce frumos sună acest nume!) este de lucrat la forjarea unui alt model de scriitor. Care nu se vede deocamdată nici măcar în generaţia cea mai recentă. Sau nu ştiu eu să-l văd, posibil. Suntem scriitori extracomunitari într-o ţară cunoscută doar prin haitele de cîini comunitari. Astea sunt braţele balanţei mioritice care ne leagănă somnul pe un pat din tinere ramuri.
Ascult acum pe un post de radio o variantă a celebrului hit Dragostea din tei, într-o variantă de prin Insulele Réunion. Şi îmi spun că, atunci cînd vom găsi într-o librărie din Saint-Denis (m-am uitat într-un dicţionar ca să găsesc capitala) un roman de un scriitor român (de ce nu chiar unul de la Chişinău), bineînţeles asta după ce a spulberat topurile de pe ambele maluri ale Atlanticului, atunci abia vom fi scutiţi de angoasa întrebării privitoare la rostul literaturii noastre în lume. Nu ştiu ce nevoie are Europa de literatura noastră dar ştiu că la Chitila este tare nevoie de ea… şi nu se găseşte.
2005