LECTURI

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

OUT OF THIS WORLD

Aud la radio o reclamă, dintre cele care ating perfecţiunea întru inepţie, care conţine această întrebare abisală: cum poţi să naşti în România? Adaug imediat: cum poţi să TE naşti în România? Este un fenomen mai mult decât paranormal. Întrebarea e dintre acelea care ar putea fonda o cărămidă doctorală îmbuibată de referinţe. Dar o deviez de îndată spre ceea ce mă interesează, lăsând pentru altă dată deliciile gloselor. Restrâng deci din nou cercul întrebării: cum te poţi naşte ca scriitor în România? Pragmatica ne învaţă că trebuie să ai mai întâi cititori. Şi abia aici ajung la cestiune. Ce fel de cititori avem? Există o prejudecată pe care, din câte ştiu, nu s-a ostenit să o combată nimeni cu studii de sociologia lecturii serioase: aceea că în comunism am avut nişte cititori formidabili, din lipsa oricărei alternative de ieşire din universul înăbuşitor omul refugiindu-se în lectură cu un fel de disperare existenţială ultimă. Cozile la librării cel puţin egale cu cele de la măcelării, cartea ca obiect de troc la doctor sau la autoservice mai preţioasă decât legendarul pachet de Kent, tirajele fabuloase… toate acestea sunt evocate şi azi de către intelectuali cu un fel de nostalgie mistică. Pentru că toate sunt (iremediabil) pierdute. E straniu că mai toţi sesizăm cât de false şi dezastruoase au fost procesele de industrializare, colectivizare, hrănire ştiinţifică, planificare natală, dar nimeni nu-şi dă seama cât de asemănător de fals şi la fel de periculos este şi modelul de cititor pe care ni l-am creat. Ca în celebrul vers baudelaire-ian: ipocrit şi frate întru toate al scriitorului pe care îl acompania în toate compromisurile sale.
Că solidaritatea aceasta pe care mulţi o idealizează azi era una construită pe nisip s-a văzut imediat după 90, când cititorul s-a lepădat fără nici un fel de remuşcare de scriitorul de care nu mai avea nevoie, spre disperarea acestuia din urmă. Pornesc de la premiza că am avut o literatură falsă care a creat un cititor fals. Comunicarea profundă numită simplu lectură era de fapt o complicitate mai mult sau mai puţin inavuabilă, indiferentă în esenţă la specificul literar. Scriitorul „băga” la greu şopârle în text, cititorul le vâna scoţând câte un evrika victorios. Asta se numea lectură. Şi imediat ce această legătură şaradică s-a rupt, lectura postcomunistă a devenit altceva. Codul nostru de lectură s-a schimbat radical după 1990. Acum citim altfel. Sigur că Literatura (cât iubesc unii această majusculă, pe cât o urăsc alţii!) rămâne în esenţă aceeaşi, dar asistăm, vorba lui Lovinescu, la o mutaţie a valorilor estetice sau, cum se spune „mai pe nou”, o schimbare a canonului. Cert este că se scrie altfel dar încă nu există, la nivel de public, un alt mod de lectură. Noii scriitori nu au avut răgazul şi cu ei timpul şi timpurile n-au răbdare pentru a-şi educa un cititor pe măsură. De aici o dramatică conştiinţă a înstrăinării.
Săptămâna trecută mi-am rupt picioarele printre standurile Târgului de carte Gaudeamus. Cine a trăit experienţa cel puţin traumatizantă a bătăturilor strivite la înghesuială se poate mira de tonul sceptic al rândurilor de mai sus, puhoiul de popor (vezi inenarabilii Moşi ai moşului Caragiale) pare a arăta cea mai înfloritoare stare posibilă a lecturii. Cred că e o descifrare eronată. Aşa cum o burtă ca un balon nu este totdeauna semnul unui exces nutritiv ci, dimpotrivă, al subnutriţiei. Gonflabilă, literatura română suferă de un cronic deficit de lectură şi provoacă o plăcere esenţialmente perversă. Raportul cititor – scriitor se aseamănă cu gagul din filmele mute în care două personaje identice stau faţă în faţă dinaintea a ceea li se pare a fi o oglindă şi fac mişcări identice. Li se pare că se văd pe sine, dar dincolo este esenţialmente altul. Cam aşa se privesc reciproc scriitorul şi cititorul români de azi, într-o falsă oglindire reciprocă, maimuţărindu-se reciproc. În ciuda vocilor sceptice (prea) abundente literatura română din ultimul deceniu s-a schimbat semnificativ. Nu discut aici calitatea şi sensul acestei schimbări. Dar trebuie să fii orb să n-o observi. M-a bucurat să văd azi într-o emisiune culturală la tv. o tânără scriitoare, foarte lăudată în toate cronicile, declarând cu aplomb, spre stupefacţia moderatorului, că îi plac marijuana şi cocaina. Nimeni dintre „bătrâni” n-ar fi avut un asemenea curaj. Era un mod de a vorbi altfel cititorului, dincolo de conţinutul enunţului. Am evitat cât am putut până acum cuvântul criză (a lecturii în speţă), pentru că mi se pare o cheie prea facilă, deschizând prea multe uşi. Dar este clar că se citeşte mult mai puţin şi inadecvat noua literatură română. Pentru că traducerile au şi în continuare un vad bine marcat. La limită, numărul cititorilor tinde să-l egaleze pe cel al scriitorilor, nu doar pentru că, din nou ştampila de vot a bătrânului Caragiale, pentru un român care ştie să scrie cel mai greu lucru este să nu devină scriitor, ci din cauza inversă, cercul celor care mai văd în carte, în lectură, o raţiune de a fi este tot mai redus. A trecut până şi moda Sanda Brown şi eu îmi storc creierii să găsesc o metodă de a-i face să înţeleagă Ultima noapte de dragoste pe nişte tineri care n-au citit nici măcar Cei trei muschetari sau pe Jules Verne. Evident o imposibilitate. Sigur că toată lumea cere vinovaţii. Dacă ne încontrăm niţel, dăm de baciul ungurean şi de cel vrâncean, trecem peste turciţii din cronici şi ajungem iute, iute înapoi la Ceauşescu cel neadormit. Exerciţiu sadic de inutil, chiar dacă am face o „listă” cu toţi vinovaţii egală ca număr de pagini cu opera lui Iorga, tot nu ne-ar ajuta cu nimic să atragem nici un cititor în plus pentru literatura română. Cercul povestaşilor de minuni, al „ficţionalilor” continuă să crească într-un metabolism relativ normal pentru contextul istoric şi psiho-social dat, dar cercul celor dispuşi să se lase vrăjiţi de aceste poveşti îşi micşorează raza.
Vă aşteptaţi probabil la un liric, patetic sau doct elogiu al lecturii în cele ce-am scris. În loc de asta, v-am oferit un slalom buimac printre derutele unui om trăind cu amintirea nucului în care, suit cât mai sus, citea în copilărie până la uitare de sine. Drept care închei, semnez şi mă duc să citesc o carte pe care am întrerupt-o doar pentru a vă spune cele de mai sus.

2004

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross