jurnalism

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

JURNALISMUL CULTURAL

Într-o definiţie ed hoc, jurnalismul cultural este prima instanţă care mediază trecerea informaţiei culturale spre public. El nu este de aflat în revistele de cultură, ci în publicaţiile de mare tiraj sau în emisiunile informative ale mediei electronice. Nu trebuie neapărat practicat de profesioniştii culturii (id est critici de specialitate, scriitori, artişti), deşi nu este exclus, ci de jurnalişti specializaţi. Nu ştiu dacă în facultăţile noastre de jurnalistică se învaţă şi jurnalismul cultural, dar după ce se arată în spaţiul public, e secetă mare. Nu ştiu dacă vom trăi ziua în care să aflăm pe prima pagină a ziarelor sau în prime time pe micul ecran o ştire culturală. Ca să „treacă” spre public, asemenea ştiri cer o ştiinţă a ambalării mult mai sofisticată decât transmiterea unui accident sau jaf. Şi, mai ales, cere depăşirea unui blocaj mintal care nu vede nimic dincolo de zeul înşelător al ratingului sau tirajului. Celălalt versant al blocajului vine chiar din partea oamenilor de cultură, care nu ştiu, nu vor, nu pot să-şi tranzacţioneze vînzarea produsului. Li se pare ceva degradant, dar se plîng în acelaşi timp că operele lor nu răzbat spre public. Incultură pe de o parte, orgoliu de castă pe de alta, cum să le împaci?
Nu oricine poate fi „scriitor la jurnal”. Nu oricine poate, precum Cărtărescu, să dea la iveală o literatură de cea mai bună calitate din texte publicate iniţial într-o revistă mondenă. Nu mă refer la scriitorii care practică (mai mult sau mai puţin aplicat) comentariul politic. Ci la cei care ar trebui să se bată pentru a valorifica evenimentul cultural la nivelul masei. Este aici o ştiinţă nu tocmai uşor de achiziţionat. Nu mă refer nici la pagina culturală sau la suplimentul cultural al unor ziare, ele au un statut mai bine precizat şi se bucură în genere de semnăturile unor oameni de specialitate, fiecare cu harul său. Este vorba despre informaţia culturală, care are un statut aparte. Ea nu presupune subtilitatea comentariului, ci mobilizarea, incitarea receptorului peste care trebuie să dea năvală. Să-l scoată din casă şi să-l trimită la teatru, la film, la expoziţie, la concert. Sau într-o librărie. Iată un singur exemplu: suplimentele ziarelor în care se publică programele Tv. Ele ar putea fi un excelent spaţiu pentru propagandă şi informaţie culturală. Nu numai în scurtele prezentări de filme, excelînd actualmente în imbecilitate etimologică. Dintre scriitori îl veţi vedea probabil pe Paler invitat adesea să-şi dea cu părerea despre chestiunile politice la ordinea zilei. Dar nu despre cele culturale. Şi nu-i veţi vedea niciodată pe Ana Blandiana, Mircea Mihăieş, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Ioana Baetica (chiar, care-or fi opţiunile politice şi estetice ale tinerei care a stîrnit anul trecut atîtea valuri cu romanul său?) şi lista ar putea continua la nesfîrşit. Dar, în fond, scriitorul trebuie să scrie cărţi (recunoaşteţi modelul: iubirea e un lucru foarte mare, nu?), iar difuzarea culturii ţine de alte persoane şi alte resorturi sociale. Noi ăştia, pedepsiţi întru ale cărţii, suntem excedaţi de invazia „spiritului primar agresiv”, a analfabetismului nici măcar camuflat, ci proclamat ca o virtute cardinală. Aici se situează centrul cercului vicios: trăim într-o societate incultă şi în curs de analfabetizare galopantă. Gogoriţa cum că comunismul (lăsaţi-mi plăcerea indicibilă a cacolatriei necesare obiectului semantizat) ar fi dus la o creştere substanţială a „nivelului cultural al maselor” îşi arată acum din plin substanţa vid-anjeră. Un popor cu un nivel de cultură satisfăcător ar cere informaţie culturală, nu ar produce ziare scrise cu picioarele. Din bezna anilor lumină a ieşit un neam decerebrat, prins în menghina adevărurilor de-a gata, pe care nu trebuie să le mai digere. Dar, în presa cotidiană în care Gigi şi Mitică (oh, nu îngerul exterminator al lui Caragiale, acesta de azi e cu totul alt fel de mitică răzbunare a neantului!) sunt eroii defulării naţionale (şi naţionaliste) cultura nu are ce căuta. O creştere înceată, insesizabilă poate, ca nivelul apelor freatice, a nivelului mediu de cultură ar spori implicit şi nivelul cultural al presei.
Intră aici în discuţie un alt termen al ecuaţiei, învăţămîntul. Care s-a structurat astfel încît să producă un fel de conserve dietetice, digesturi indigeste de personalitate, care au schimbat doar vatra cu microunda dar în esenţă tot pastişa naţională o consumă. Dar despre contra-cultura şcolii, cu alt prilej…
Mai propun un pleonasm: ştirea culturală trebuie să fie cultă. Adică să percep că omul care îmi recomandă un roman sau o expoziţie chiar ştie despre ce este vorba în spaţiul respectiv. Altfel nu poate fi convingător şi receptorul nu va face diferenţa dintre reclama pentru Libresse şi cea pentru Libresse oblige (pentru cei care au deschis mai tîrziu aparatele, volum de versuri, anul 1998, autor Floarea Ţuţuianu). Este de inventat un limbaj, inclusiv o intonaţie, normale, fără inserţii ditirambice şi ohtaturi leşinoase. O comunicare firească a faptului cultural este de inventat. Pînă la o astfel de sărbătoare, cultura rămîne a cincia roată la căruţă, vorba unei excepţionale emisiuni de la o televiziune regională, care arată că prejudecăţile sunt tîmpenii: o emisiune culturală bine făcută, cu invitaţi de elită, face rating la o oră de maximă audienţă. Iar jurnalismul cultural va da roade atunci cînd va exista in actu o cultură română de mase.

2005

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross