Putem spune că ne-am născut ca o cultură modernă odată cu generaţia de la 1848. Au urmat generaţiile 1868, 1918, 1928, 1968, 1988, 2008 şi…etc. Cu alte cuvinte, chestiunea generaţiilor scandează cu accente specifice ritmurile de schimbare ale culturii noastre. Sub aspect conceptual ce mai poţi spune în plus faţă de Mircea Vulcănescu căruia tocmai i s-au antologat articolele pe această temă? Dar, privind roată de jur împrejurul literaturii de azi, ce vedem? O bruscă şi, pentru mine, inexplicabilă acutizare a conflictului intergeneraţionist. Îmi pare acesta un semn de provincialism; normal ar fi ca temele care ar trebui să domine scena dezbaterilor intelectuale să fie cu totul altele. Explicaţiile sociologice, psihologice sau politice nu sunt greu de găsit. Pe fondul stagnării generale a societăţii româneşti, a gerontocraţiei atotputernice, a sărăciei generale care face din omul de cultură un etern cerşetor la curţile Statului (vezi scenele de un penibil macabru al excursiilor organizate de „generalul” Antonescu pentru actori sau respingerea „ab initio” de către Preşedinte a Legii Spectacolelor care dorea să introducă un climat concurenţial normal în domeniu, scandalul anual al subvenţiilor pentru cărţi şamd) este firească exasperarea celor tineri. Şi insurgenţa lor. Există la noi, vorba tînărului Cioran, o „dictatură a reumatismului” la care răspunde o frază recentă a lui Cărtărescu: „Fiecare român, daca nu are şansa sa fie idiot, este de ani de zile deprimat”. Restauraţia masivă care a început imediat după 1990, mai timid la început, apoi tot mai pe faţă, s-a făcut resimţită la toate palierele societăţii, dar a fost acuzată cel mai acut în singurul domeniu care are memorie, cel al culturii.
De aici păstrarea în actualitate a unei teme care, în mod normal, ar fi trebuit să intre în desuetudine, odată cu instaurarea unei societăţi a liberului schimb (şi) cultural. Numai că rinocerii au blocat repede toate canalele: revistele, teatrele, televiziunile, universitatea, editurile, bursele, sinecurile. Şi de aici încep nedumeririle mele. Pentru că revolta generaţiei născute cam pe vremea cînd debutau optzeciştii nu se îndreaptă mai deloc împotriva mogulilor înţepeniţi în funcţii. Nu veţi găsi în articolele lor vehemente desfolieri ale unor Păunescu, Săraru, Theodorescu, Buzura, Breban, Vadim, Fănuş Neagu, ejusdem farinae. Nu. Inamicul public nr. 1 este „grupul de la Păltiniş”, tartorul răutăţilor din cultura română este Liiceanu, iar invenţia lui cea mai diabolică se numeşte editura Humanitas şi H.R-Patapievici. O aşa orientare a generaţiei tinere are de ce să te pună pe gînduri. Un domn profesor din SUA a cărui carte a fost rapid transformată în stindard de guevariştii noştri culturali acuza cu seninătate pe cei care comit „cultură mare” ca lucrul cel mai periculos cu putinţă. Născută gata ideologizată, noua „generaţie în pulbere” încă nu şi-a găsit o traiectorie. Cel mai urît spectacol îl dau cei gata născuţi cu păcatele pensionarilor, aciuiţi cu grăbire la trena cîte unuia, sorbind nectarul dulce al muncii de negrişor care face treburile murdare ale maestrului, înjurînd în numele acestuia pe cine trebuie. Alţii stau pe propriile picioare, dar nu şi pe propriile cărţi. Oricît de indigeste, romanele lui Breban sunt nişte construcţii, pe cînd Pizdeţ e doar o jucărică simpatică dînd foarte bine seama despre „situaţiunea” disperării noastre naţionale. Atît. Dar cum spunea chiar Costi Rogozanu, apropo de muzici (dar se aplică perfect şi la literatura multor tineri), parcă a lupta numai pentru dreptul de a scrie numai despre sex şi de zeci de ori pe fiecare pagină cuvintele porcoase, parcă e o miză prea mică. Acum, iată, le spun toţi: de la Gălăţanu la Vaculovski sau Ioana Baetica. Cu ce a progresat literatura română prin asta?
Dan C. Mihăilescu a provocat mînia multora lansînd o idee care ar merita discutată serios: faptul că Generaţia 80 s-a ratat, nedînd marea carte aşteptată. În loc de asta, s-a declanşat un potop de invective. De altfel, într-un mod straniu, în această vară cu climă belalie certurile noastre cele de toate anotimpurile, pornite de la politică, s-au deplasat spre cultură. Nu discut aici de ce, observ doar că o idee care ar fi meritat o discuţie serioasă a fost mutată rapid în derizoriul invectivei. În consecinţă logică ar fi putut fi discutate şi faptele scriitoriceşti ale celor sub 35 de ani. Ceea ce reproşez acestei generaţii, este tocmai că nu s-a configurat ca atare. Nu are curaj să pună în discuţie establishementul, ci vrea doar să-l înlocuiască. Nu a găsit curajul negării totale şi originale, cele mai multe dintre mijloacele alese fiind tocite încă de avangardele secolului XX. A importat fără discernămînt critic forma fără fond a corectitudinii politice şi stîngismul din universităţile occidentale unde îşi dau doctorate strălucite, preferînd să fie „un partid” decât un curent. Din sastisire faţă de invocarea obsesivă a trecutului îl ignoră global refuzîndu-l, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos. Cu riscul de a fi patetic le-aş reproşa că nu au un proiect pentru România. Îmi vor răspunde desigur că nu-i interesează. Perfect. Ar trebui măcar să se cunoască pe sine, dar cultivînd politica cercului închis (exact cea pe care Sorin Adam Matei o reproşează mandarinilor păltinişeni) ei îi ignoră pe companionii de generaţie cu un traiect profesional cel puţin la fel de strălucit dar care au alte opţiuni culturale. Ca să dau un singur exemplu, excepţionala generaţie de tineri teologi pe care o avem.
Preocupaţi de schimbarea canonului, de revizuiri într-un mod foarte puţin lovinescian, trăind realitatea românească la un mod supercomplexat, această generaţie vrea să spună NU. După modelul Ionesco. Dar pentru a avea glas, trebuie să ai cărţile şi proiectele pe masă. Dacă însă acoperim prăpastia dintre noi şi realitate cu literatură de tip Prozac, vom fi fericiţi până la adînci bătrîneţe şi vom muri de un Alzeihmer încîntător…
2004