G. Călinescu

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

CĂLINESCU A ALES…

În România Literară nr. 11, Lavinia Betea publică stenograma audienţei acordate de Gh.Gheorghiu Dej lui G.Călinescu din 2 martie 1960. Textul a mai fost publicat, nu am acum răgazul să verific dacă exact în aceeaşi formă, cred că în A.L.A. Din păcate, în nota de prezentare nu se face nici o referire la asta. Se pare că întrevederea a avut loc la cererea lui Călinescu, şi lucrul acesta este foarte important de ştiut pentru a descifra „situaţia de comunicare”. Documentul este excepţional, fără să spună ceva neapărat inedit pentru cunoscătorii epocii. Este excepţional pentru că este vorba despre Călinescu şi nu de un arivist oarecare şi pentru că devoalează fără rest, perfect, raporturile intelectual – partid din această perioadă. Ar trebui introdus ca material de studiu şi analiză pe text în facultăţile de politologie, de istorie şi, poate, chiar în cele de litere. Tehnicile de manipulare – intimidare sunt aici la vedere, umilirea cărturarului deplină. Pe cît de sigur de el, mieros şi ameninţător este liderul de partid, pe atît de umil şi gata să pupe mîna care-l ameninţă este ilustrul critic. O lecţie despre lipsa de demnitate în act. Sigur că vorbind despre morală te situezi într-o poziţie dificilă, ţi se poate reproşa imediat: dar tu ce ai fi făcut în locul lui, crezi că ai fi fost mai breaz? Întîmpinarea este însă logic lipsită de relevanţă, eu nu sunt Călinescu şi atunci cînd eşti Călinescu nu te poţi comporta oricum. Slugărnicia, temeneaua, osanaua, delaţiunea subţire, pupatul poalei stau cu atît mai rău viforosului critic. Pentru intelectualii prea grăbiţi să se supună „indicaţiilor de partid” un asemenea document ar putea funcţiona ca un edificator avertisment despre ceea ce-i aşteaptă într-un regim care n-are nevoie de intelectuali decît ca temporari tovarăşi de drum. De altfel, ne aflăm în faţa unei dileme de ordin pur logic: de vreme ce partidul apriori ştie tot, ce nevoie ar mai avea el de cel a cărui misiune este să ştie doar după un examen critic şi ştiinţific, recte intelectualul? Este exact fundătura în care intră şi această discuţie.
Textul merită însă o analiză în detaliile lui semantice. Începutul este abrupt, Dej vorbind despre „neajunsurile materiale” care ar fi cauza solicitării audienţei, capcană pe care criticul încearcă să o evite, străduindu-se să mute discuţia spre ceea ce îl interesează de fapt, împotmolirea la cenzură a romanului Scrinul Negru. Dej însă, la rîndu-i, se arată mai preocupat de Bietul Ioanide, din care mărturiseşte cu incredibilă candoare că nu a citit decît prima parte şi din care evident că nu-l interesează decît problematica legionară. Este şi un raport pur cantitativ între replici, Dej ţine adevărate tirade, lecţii de învăţămînt politic, Călinescu abia apucă să răspundă cu cîte o jumătate de scurtă propoziţie. Neantrenat ideologic, nemulţumit de întîrzierea romanului la cenzură, nu ştie că prima infracţiune într-un astfel de context este una de limbaj, şi îi scapă porumbelul cu arta care trebuie respectată fără compromis. Dej nu iartă şi îi atrage atenţia că partidul nu face compromisuri, obligîndu-l pe critic să retracteze: „Eu m-am exprimat greşit”. Fraza sună colosal în gura lui Călinescu. Obligat să supraliciteze „recitînd” cuminte lozinci de partid „Să introducem un spirit nou. Buna mea convingere în acest punct de vedere este foarte bună”. Exprimare gramatical şi semantic deficitară, arătînd impasul de comunicare între un mînuitor extrem de abil al limbii de lemn şi unul care abia o silabiseşte de nevoie, încercînd ca un elev cuminte să-şi încînte profesorul demonstrîndu-i cît de bine şi-a învăţat lecţia. Nu lipseşte nici momeala insultător de grosolană: „…trebuie să ştii că te bucuri de o apreciere foarte înaltă din partea Direcţiei de Propagandă şi din partea conducerii partidului nostru şi a guvernului”. Să observăm că Dej vorbeşte tot timpul la persoana a doua singular, şi această tutuire spune foarte multe, e jignire, e obrăznicie partinică, în vreme ce Călinescu evită adresarea directă, şi atunci cînd este obligat s-o folosească utilizează totuşi pluralul. Ce manual de înjosire se ascunde în acest simplu joc de aparenţe gramaticale! Toată esenţa nivelatoare a socialismului răzbate din acest schimb de replici. Apoi secretarul de partid se arată nemulţumit de cărţile groase, pentru oamenii muncii trebuie cărţi mai subţiri. La care savantul îşi înghite cuvintele: „Sunt de acord cu acest lucru. În cazul de faţă nu este acesta”. Reproşul de căpătîi, general pentru această epocă a trogloditismului oficial, este însă acela „că cartea” („Mi-a plăcut că cartea are o orientare politică…” zice Dej) este greu de citit. Pentru cei mai tineri, în special, care nu mai cunosc „deliciile” unui asemenea limbaj, merită un citat mai in extenso ”Nu trebuie să le reproşăm oamenilor că nu s-au ridicat la nivelul scriitorului Călinescu. Noi trebuie să ne coborîm la oameni fără să vulgarizăm. Trebuie să ştim că burghezia nu renunţă la poziţiile ei. Spiritul ei este opus coexistenţei paşnice. Din punct de vedere ideologic nu există coexistenţă paşnică. Partidul nostru a fost printre primele partide, alături de PCUS, care a dat o formulare clară în ceea ce priveşte frontul ideologic. […]. Să ajutăm oamenii de cultură, de artă, de ştiinţă în această privinţă. Este însăşi (sic!) în interesul lor. Eu consider o greşeală a noastră atunci cînd ei fac greşeli. De ce să nu ne ducem la ei să le spunem părerea noastră”. La care docilul neştiutor profesor universitar solicită cu lacrimi în ochi ajutorul: „Sunt lucruri pe care nu le putem pătrunde şi de aceea este bine ca partidul să ne dea ajutor”. În felul acesta se subliniază şi mai apăsat poziţia în care se află cei doi interlocutori: unul magnanim care oferă – dar cu ce condiţii?– şi altul umil, cu căciula în mînă, venit să cerşească o favoare. Ştiind bine că e vorba de un schimb, că este un pact faustic în joc. Cine pierde şi cine cîştigă? Mi-e teamă că partidul nu cîştigă nimic, dar Călinescu a pierdut totul.
Fraza cheie a întregii discuţii, condensînd toată „filozofia” rolului intelectualului în socialism îmi pare următoarea: „Uite aşa, tovarăşe Răutu, tovarăşul Călinescu trebuie ajutat să-şi termine lucrarea. Să fie (probabil să-i fie n.m.) explicat ce anume trebuie scris (s.m.) Aşa văd eu lucrarea, tov. Călinescu”. Să-i explici lui Călinescu ce trebuie scris! Şi el să accepte cu bucurie, încercînd „să scape” de Bietul Ioanide pentru a reveni la Scrinul…! „Este limpede acest lucru. Repet, aici nu este vorba despre Bietul Ioanide, aceasta mai pe urmă. Însă trebuie să mi se dea explicaţii, pe puncte, pe pagini, în editură, permanent”. Acum, spre sfîrşitul discuţiei, profesorul reuşeşte să-şi plaseze cîteva dintre doleanţe, îl apără pe Răutu, care era de faţă, acuzat că nu l-a îndrumat, solicită grăbirea răspunsurilor din partea forurilor de control ideologic, şi „prinde” şi problema catedrei, probabil ceea ce-l durea cel mai tare, a posibilităţilor de a se exprima public în conferinţe sau în MAN. „Divinul critic” se angajează să devină un propagandist credincios, apăsînd pe nevoia de lucru cu tinerii pe care i-ar putea forma. Cu subtilitate ameninţă că nu se vrea aşezat în postura de victimă a regimului „…nu-mi place acest lucru. Eu sunt un om modest”, şi nu se dă în lături de la o discretă delaţiune: „Nu este onorabil cauzei noastre (superb acest plural al incluziunii! n.m) de a fi îndepărtat de la catedră cînd acolo sunt mulţi legionari”. Propoziţiile capătă un ton de-a dreptul mesianic: „Cu toate că sunt fără partid, eu mă socotesc membru de partid. DEJ:Aşa să te socoteşti, că cine merge spre partid merge spre lumină, cine fuge de el orbîcîie (sic!) în întuneric”. Iar Dej, cu aceeaşi subtilitate de activist hîrşit, îi arată pisica disidenţei, prevenindu-l că de la tribună nu se poate spune orice: „Avem şi noi destui care sunt ca Pasternac. Important este să nu li se dea tribună de unde să-şi expună lucrările lor. Tribuna să fie dată adevăraţilor patrioţi…”.
Epoca în care s-a petrecut această memorabilă întîlnire a fost una în care era de ales, cum s-a spus, „între puşcărie şi Academie”. Călinescu a ales! (nu mi-am putut stăvili semnele de exclamare de-a lungul întregului text). Lectura îţi lasă un gust amar, de care nu şti cum să te lepezi. Călinescu promiţînd că va trece cuminte pe la forurile ideologice spre a le cere ajutorul ori de cîte ori va avea vreo nelămurire despre cum să scrie, este un spectacol degradant. Nu poţi acuza, nu poţi ierta. Şi dacă am fi avut şi noi un Pasternac? – te întrebi. Cumplite vremi în care o asemenea personalitate este mototolită într-un asemenea hal. În care se lasă călcată în picioare pentru cine ştie ce iluzorii avantaje. Cum ar fi publicarea unui roman îndoielnic, şi devenit şi mai îndoielnic prin măcelărirea ideologică liber consimţită. Să te duci la călău, să-l implori să-ţi taie capul, cam asta face criticul. N-are coloană vertebrală, s-a spus. N-a avut niciodată, şi Regimul ştie să speculeze perfect asta. În cazul lui, ca şi al multor altora. Între un roman şi un model moral, Călinescu a crezut că e mai important romanul. Astăzi se vede cu ochiul liber că ar fi fost mult mai important modelul. Pe care compromisul care compromite ni l-a furat definitiv. Marx spunea că singurul lucru pe care-l are de vîndut proletarul este forţa de muncă. Intelectualul are de vîndut doar prestigiul. Cel puţin la început, cît Partidul are nevoie de o asemenea acoperire, legitimizare; după o generaţie îşi va inventa propria legiune de pseudo-intelectuali şi va avea din ce în ce mai puţină nevoie să cumpere nume, pe care le va plăti de altfel din ce în ce mai prost (vezi ultimul deceniu de domnie ceuşistă). Iar Călinescu iese cu taraba în piaţă şi se vinde mai pe nimic. Ne dă un roman, ne fură un critic şi un profesor. Spectacolul ultimilor săi ani de viaţă şi de profesorat, care mai are încă destui martori direcţi, a fost unul de poltronerie, de neseriozitate ludică, în total contrast cu ceea ce se întîmpla în ţară. Repet, lucrurile se cuvin judecate cu asprime tocmai pentru că este vorba despre Călinescu, şi nu despre un profesoraş oarecare. Nu este vorba despre o dărîmare de statui, cum se tot spune, de vreme ce statuile s-au dărîmat singure. În puritatea abjecţiei sale, acest document ar putea fi redus aproape algebric, am putea să nu cunoaştem cele două personaje, a şi b, romanul x şamd. El rămîne în chiar această epură ilustrativ pentru rolul pe care un partid „revoluţionar” „al celor ce muncesc” îl rezervă gîndirii critice (un pleonasm, în fond). Nu avem în această stenogramă un simplu act de istorie culturală sau politică, este, cred, un revelator. O foaie pe care se văd foarte bine cel puţin cîteva lucruri: ce este un regim socialist, care este locul intelectualului într-un astfel de regim, cum funcţiona cenzura ideologică, care era structura morală a criticului etc. Călinescu a ales. Şi nu se poate să nu ne întrebăm din cîte astfel de nefericite alegeri se compune istoria culturii române din a doua jumătate a veacului XX?

2003

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross