epică

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

SCRIEREA PE SĂRITE

Cineva a inventat la un moment dat discontinuitatea epică. Curgerea liniară, normală, a timpului în text, în acelaşi sens cu evenimentele, a fost abolită. S-au „descoperit” discontinuitatea, flash backul, „ordinea” aleatorie, ruptura, acronia, cu alte cuvinte golul temporal. Timpul textului n-a mai fost un dublu în oglindă al timpului cronologic. Textul a devenit un adevărat generator de timp. Sau, din alt punct de vedere, timpul a devenit unul dintre personajele principale ale oricărui text epic. Iar de multe ori chiar singurul personaj cu o oarecare consistenţă. Subliniez: personaj, iar nu subiect de meditaţie pentru cine ştie care dintre naratori, dotat cu sensibilitate filozofică.
Numai că timpul este şi canavaua pe care se ţese cauzalitatea tuturor evenimentelor din roman. Romanul s-a născut în vremi de glorie ale raţionalităţii, fizicalismului, mecanicii, pozitivismului. El exprimă triumfal această încredere în explicaţie, în faptul că fiecărui fenomen A’ îi poate fi ataşată o cauză A, sau o serie de cauze convergente. Dar şi fizica şi gîndirea filozofică s-au rafinat, indeterminarea şi relativismul au schimbat modul de a concepe realitatea. Iar reflexul epic a fost pe măsură, cauzalitatea superficială a dispărut, timpul şi-a schimbat şi consistenţa uniformă şi viteza uniformă a curgerii. Nicolae Manolescu observa odată contrariat că tocmai fizicienii, matematicienii, oameni obişnuiţi să lucreze cu asemenea abstracţiuni şi perspective necomune, cu universuri pluri-dimensionale, nu „gustă” epica modernă, sunt derutaţi de fracturile cronologice, le socotesc aberante şi nu votează decât cu epica tradiţională, cronologică şi cauzalistă. Este o imposibilitate de translaţie aici a unui anume mod de a gîndi realitatea; ceea ce pare firesc în lumea abstractă a formulelor şi algoritmilor, nu mai apare astfel în spaţiul epic. Într-un fel, literarul se dovedeşte astfel mai puternic, mai „real” decât realitatea abordată ştiinţific. De aici neconcordanţa dintre cele două limbaje.
Existenţialismul sau aşa-numita literatură a absurdului au încercat să verifice consecinţele morale, existenţiale implicate de această pierdere a siguranţei pe care ţi-o dă conştiinţa că fiecare lucru are o cauză şi este, la rîndu-i cauza altor lucruri. Marele lanţ al fiinţei, după expresia lui Lovejoy. Această conştiinţă a faptului de a locui pe fundul ferm al unui ocean de elemente aflate într-o indestructibilă legătură unele cu altele, ne oferă certitudinea existenţială a unui univers coerent. În momentul în care acest lanţ se rupe, totul se şubrezeşte brusc, devine extrem de nesigur. Omul nu numai că şi-a pierdut condiţia de centru al universului, şi-a pierdut pînă şi atributul fălniciei sale virile de fiinţă care prin raţiune controlează universul. În roman (mă refer în special la el ca fiind marele depozitar al timpului în literatură) apar golul, suspendarea timpului, non-evenimentul, cauzalitatea inversă, „veacul de singurătate”. Omul romanului de acest tip se află fie terorizat de Marele Mecanism (social, biologic, familial, profesional, istoric, politic etc.) cu o funcţionare implacabilă ca a legilor fizicii clasice, fie suspendat într-o singurătate abisală în care totul este posibil şi măcar un singur reper este de negăsit. Are de ales sau nu, este acelaşi lucru, pentru că oricare dintre opţiuni este în ultimă instanţă negativă. Marele duşman al omului, aşa cum ni-l înfăţişează mitologiile, timpul, odată exorcizat din gîndire şi literatură, se răzbună lăsîndu-ne cumplit de singuri, într-o indeterminare care ne face fluizi, lipsiţi de consistenţă… Regăsim (de ce nu mă surprinde?) un mod asiatic de gîndire, conform căruia totul este iluzie şi trebuie tratat ca atare. Timpii romanului pot fi „tari”, încărcaţi cu semnificaţie existenţială, sau „slabi”, pură trecere fără sens. Abis nietzsche-an care se prăbuşeşte în sine însuşi. Omul de azi se ascunde tot mai mult în astfel de găuri negre unde timpul „încearcă în zadar din goluri a se naşte”.
Destructurarea temporală sparge unitatea fiinţei, determinismul psihologic, energiile constructive ale utopismelor, pentru că numai sensul dă coeziune abolirea teleologiei sparge tiparele. Acel „nu mai există caractere” de manual nu înseamnă decât că romanul lucrează cu entităţi amorfe (scuzaţi oximoronul). De aceea este atît de greu de „prins” pentru aceia obişnuiţi cu o anume siguranţă a rezultatului desfăşurării unui amplu silogism. Ceea ce este mai greu de acceptat pentru cititorul neantrenat este nu atît această discontinuitate temporală, cît discontinuitatea psihică implicată. Personajul nu numai că trăieşte în „momente” suspendate, dar are o supărătoare lipsă de coeziune. Modul acesta de scriere poate deruta după „metoda” amestecului cărţilor de joc. Cu alte cuvinte, nu vreo necesitate „metafizică” sau estetică impune această deconstrucţie a ordinii temporale, ci pur şi simplu dorinţa autorului de a epata, amestecînd aleatoriu momentele epicii. Este deosebirea în veci nepieritoare dintre scriitorul născut şi cel făcut. Fără firul cauzalităţii (id est timpului) în mînă, cititorul este în poziţia unui copil lăsat singur în pădure, în mijlocul nopţii. Şi astfel se construieşte o banală metaforă a existenţei debusolate. Un timp epic lipsit de consistenţă şi de volum, permanentizat la nivelul suprafeţelor, asta e tot ce ni se oferă. Şi, pentru că mintea noastră nu suportă golul, această scriere pe sărite ne provoacă să completăm spaţiile lipsă, să reaşezăm cărţile din pachet în ordinea crescătoare. Asta ne dă iluzia că refacem timpul. De fapt, e o operaţie lipsită de fundament. Ca în cupa zen, important în acest tip de scriere este tocmai golul, nu plinul scrisului. Dar cum să citeşti golul? Cum să accepţi că timpul din text este altul decât cel din realitate?

2005

Distribuie

[DISPLAY_ULTIMATE_SOCIAL_ICONS]
Publicat în
Publicat de
Christian Crăciun
Profesor, scriitor (eseist). Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română în 1976. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian. A deținut rubrici de critică literară în revistele anilor 90 L.A.&I și A.L.A. și a publicat în alte reviste de cultură.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2007 Christian Craciun.
cross