dezastre

CATEGORIE 
septembrie 12, 2007

LA COADĂ LA DEZASTRE

Scriu, adică stau la coadă la dezastre. Fără ele, pagina ar rămâne albă. Şi în toate poveştile, de la căderea Troiei la spulberarea oraşului Macondo, de la Cartagina la Hiroşima, de la Ghilgameş la Hamlet, de la Oedip la Mâşkin, nu căutăm altceva. Iar scriitura este cu atât mai sugestivă, cu atât dezastrul este mai spectaculos. Să ne bucurăm, deci, ca Zorba. Dar câte dintre scriiturile lumii ne învaţă să dansăm la poalele vulcanului? O, paşă, secol XX, cât de darnic ai fost cu noi într-aceste apologii trăite şi scrise, scrise şi trăite (ce a fost mai întâi?) ale distrugerii universale! Aproape nu mai putem supravieţui fără ele. Presa, televiziunea, le vânează cotidian şi ni le furnizează calde la micul dejun, unde le consumăm cât sunt încă proaspete. Şi repede, pentru că nu se ştie ce va mai interveni, nu avem prea mult timp de comentarii. Literatura hipermimetică a transformat realitatea într-un text secund (ca ordine) şi secundar (ca importanţă) pe care-l descifrăm doar prin raportare la textul prim care este, de fapt, cel imaginar al literaturii. Cu adevărat "s-a întors maşina lumii"! Experienţele cele mai personale capătă şi ele aceeaşi configuraţie. Îşi construiesc propriul univers concentraţionar, atunci când istoria ne-a ferit de unul dintre cele reale. Suntem realmente bântuiţi. Le numim fantasme, dar sunt realităţi psihice şi existenţiale dincolo de care aproape nu mai este de imaginat literatura. Nu mai are căutare? Mă închid în închisoarea mea particulară de litere, mai întâi aproape în joacă, o timidă încercare, să văd cum e, apoi… e prea târziu, nu mai am scăpare, lacătele au pocnit deja, pereţii sintaxei s-au înălţat brusc inaccesibili, sunt condamnat pe viaţă.
Scriitorii nu trăiesc dezastrele, ei le inventează. Avea dreptate acela care a spus că războiul Troiei n-a avut loc decât în mintea lui Homer. Este o nepermisă relativizare? Sunt culpabil? Întrebările acestea în cascadă sunt ele însele semnele dezastrului. Dar parcă nici o certitudine nu este mai departe de pacea începuturilor decât văicăreala în care s-a transformat literatura ultimelor două secole. "Scriitură a dezastrului", ea nu îşi mai propune nici o funcţie soteriologică. În cel mai bun caz, una purgativă, defulatorie şi atât. Mi se pare enorm de puţin. Pe cât de greu de tradus în scriitură. La ce bun, atunci, scriitorii într-o epocă istorică în care imaginaţia dezastrelor a fost cu mult depăşită de realitate? Sau a fost anticipată? Este greu de hotărât. "L'écriture du désastre" şi-a schimbat sensul în a doua jumătate a secolului XX. Se reinventează o nouă responsabilitate faţă de cuvânt. Ideologiile nu sunt altceva decât cimitire ale limbajului. Coşciuge uriaşe, piramide ale limbajului care se înţepeneşte, mortificat, dând iluzia perenităţii. Sfârşitul clamat al ideologiilor înseamnă eliberarea limbajului, redefinirea artei, finalizarea fără scop a esteticului într-un scepticism absolut; arta nu poate schimba nimic dar poate distruge totul. Paradox asupra căruia cuvintele întârzie până la completa scuturare de sine. Neputând exista limbaj neaservit, ne întrebăm mereu: cui? Şi tot scormonim în interiorul lui, încărcăm cu sens şi lungile intervale de tăcere, pentru a construi o ipoteză de Sens din totalul acestor plinuri şi goluri mereu parţiale. O mână de nostalgici mai ştiu despre o literatură care credea în sens, îl reproducea cu fidelă conştiinciozitate, nu îl provoca, îl respecta. Era o literatură fără goluri, chiar dacă nici ei nu-i lipsea viziunea catastrofelor. Mai mult chiar, această literatură a inventat tragicul şi este chiar singura care este cu adevărat tragică, fără contaminări.
Sar din nou în timpul prezent. Mă opresc în faţa invenţiei, a ficţiunii, a jocului suveran de cuvinte. La atât ne-am redus. Imagini. Imaginează-ţi! Nietzsche scriind despre putere şi despre nihilism. O întemeiere a scriiturii pe o contestare a tuturor valorilor. Ignorând suveran o contradicţie în termeni, în măsura în care scriitura este prima valoare ontologică. Desfăşurarea unui gând până la capătul lui se shimbă în fondul iluminării. Contemporani cu toate dezastrele, ne consolăm că ele pot fi citite. De ce salvăm dezastrele de uitare? Ca pe o comoară. Fără rest. Scriu fără să realizez întemeierea peste timp a unui destructiv reminiscent. M-a fascinat întotdeauna forţa de seism a cuvintelor (cel puţin tot atât ca şi forţa lor ziditoare), dar mai ales fascinaţia pe care această forţă o exercită asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-şi arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! Mă gândesc la explicaţia ultimă a Turnului Babel: poate că blestemul care l-a dărâmat consta tocmai în a face cuvintele să-şi acumuleze prin timp toate nenorocirile pe care le-au comis. Să devină din ce în ce mai periculoase, pe măsură ce răspunderea noastră faţă de ele scădea exponenţial. Ne întâlnim aici cu un interesant paradox: în vremurile "mentalităţii mitice", pe când oamenii chiar credeau în forţa energetică a cuvintelor, acestea erau mult mai "blânde", acumulaseră în semantica lor doar o infimă cantitate de răutate. Pe când în vremile noastre pozitiviste şi non-metafizice, uşurinţa cu care logosul dărâmă este atât de mare, încât ea trece ca şi neobservată. Până şi ruinele noastre au ajuns metafizice, inefabile, inobservabile, chiar şi cele cutremurătoare, de la cutare oraş distrus de un război inter-tribal până la turnurile Gemenii, toate au un aer supra-realist, ele ne sunt transmise în direct şi tocmai de aceea nu au pic de realitate. Cuvintele au devenit suficient de puternice încât să fagociteze complet realitatea. Şi cine este mai preţios general prizonier în lagărul cuvintelor, dacă nu scriitorul? Singurul responsabil de uzura şi de puterea uzurpatoare a cuvintelor faţă de realitate.
Stau la coadă la dezastre. Nici un fel de literatură, nici măcar critica literară nu pare a se mai putea naşte în afara unui conţinut cioranian de disperare. Ceea ce o face de la început prea legată de un anume conţinut psihologic şi mai puţin de inspecţia severă a lucidităţii. Chiar dacă, după Camil Petrescu, luciditatea era cea care provoca dezastrele. Impresie absolut falsă, ea doar le face vizibile în nesfârşite discursuri. Nu există apocalipse dincolo sau dincoace de cuvinte. Ci numai în interiorul lor. Trebuie să învăţăm cum se transportă aceste corpuri radioactive. Nu trece în cuvânt decât ceea ce îmi marchează defavorabil destinul. Numai de acolo apare Povestea. Scriu, ca şi când aş urla, cum zice cineva. Indiferent de cine mă aude, indiferent dacă mă aude cineva. Fiindcă, pe cât este de mare aglomeraţia la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât este de copleşitoare tăcerea celor care ar trebui să citească aceste cuvinte. Nimeni nu este dispus să le ia în serios. Sunt numai cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Paradoxul de a încerca să dai strălucire sfârşitului prin cuvinte lustruite, pentru a-i face pe ceilalţi să-l vadă. Nu ştiu, până la urmă, dacă eu sunt cauza, provocatorul, dacă numai îl difuzez spre cei ce nu ştiu să vadă, dacă îl pot combate sau preveni prin bietele mele cuvinte. Pot fi toate acestea, şi încă multe pe deasupra. De aceea răspunderea scriitorilor a devenit atât de disproporţionată, ei par mai vinovaţi decât făptuitorii direcţi. Scriu şi mi-am lăsat deja rând. Undeva, precis, "se dă" un dezastru. Pâine caldă pentru pagina de mâine. Din care eu şi cititorul ne vom împărtăşi frăţeşte, muşcând din părţi diferite. Iar în timpul cinei noastre de taină ruinele din jur se vor ridica spre soare, râzând…

2005

Distribuie

Publicat în
Publicat de
Christian Craciun

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

© 2007 Christian Craciun.
cross